Delete. Forward.

Îşi puse pălăria pe cap şi se privea în oglindă. Peter Smith! Îşi scoase buletinul galben şi se chinuia să-l îndoaie, dar el sărea ca o bârnă în sus teafăr. Îşi mobiliză toată forţa strângând din dinţi şi mai încercă o dată. Peteeeer Smiiith! Dar plasticul revenea la fel de vesel şi intact, până şi poza aceea cu pixelii deformaţi avea un zâmbet ascuns în colţul din dreapta jos care-I făcea cu ochiul. îl lăsă să-I cadă din mână ca un fulg caraghios care plana prea greu pe covor. Un moment! Se roti prin cameră să-şi găsească papucii roşii, de cauciuc, dar erau sub pat, iar acest “sub” îl ingrozea. Apărea ca o gaură misterioasă de spaţiu şi timp în care s-ar putea infiltra anomalii ale universului. Se uita tâmp în genunchi, cu pătura ridicată şi sprijinită pe creştetul capului. Să bage mâna? Ghemotoacele de praf monstruoase ţineau şosetele murdare drept scuturi. Renunţă. Îşi puse tălpile aliniate frumos pe cartea de identitate. Peter Smith! Ce-ar gândi Peter Smith despre toată afacerea asta? Ce ar spune el şi ce ar simţi? Începu să numere particulele minuscule de praf, mirându-se că are o vedere atât de bună încât le poate vedea fără microscop. Din sertar scoase un carton alb, un pix negru şi aparatul foto. Dezveli obiectivul şi încadră oglinda. Contemplă poza scărpinându-şi lobul urechii. De ce Peter Smith şi-ar pune un aparat foto pe faţă în timp ce el vrea să-l imortalizeze? Nu-I putea ieşi din minte culoarea negră a pălăriei şi nu reuşea să înţeleagă pentru nimic în lume de ce ar fi ales un model atât de respingător, tocmai faimosul Peter Smith, care nu dădea greş niciodată la nicio prezentare de modă sau eveniment social. Tocmai acum, când îi venise lui rândul să-l publice în micuţa lui revistă, caraghioasa vedetă se îmbrăcase într-un trenci ieftin şi galben. Imprimanta scârţâi. Nasturii! Verzi! Cine ar purta nasturi verzi? Numai un bufon, un falsificator! Decupa poza caldă şi o lipi de cartonul din faţa oglinzii. Peter Smith! Ce ar căuta Peter Smith aici? Ieşi din casă, aruncând cheia în spaţiul acela mic dintre lift şi pereţi.

No comprendo... işi scărpina creştetul încercând să ghicească şi să înţeleagă momentul din care a încetat să mai încapă pe uşă. Nu simţea nicio schimbare, se privea de sus până jos şi cu toate astea, corpul I se părea la fel. Îşi frecă ochii debusolat. Mai încercă o dată, dar şoldurile nu intrau şi pace! Paul cel blond, îmbrăcat în cămaşă verde şi vaporoasă, puternic mirosind a parfum, işi drese glasul în spatele lui şi intră îmbrâncindu-l. Se lăsă păgubaş, reuşi să intre din profil, fără să agaţe prea mult marginile liftului. Îl usturau nările, iar ochii I se înceţoşau sub privirea ţanţoşă a şuviţelor blonde şi perfect aranjate, transpiraţia îi curgea şiroaie pe frunte, pe nas şi nu ştia cum să ajungă la şerveţelele din rucsacul, ce se agăţase ca un purice pe spatele lui. Dacă s-ar fi mişcat, l-ar fi stropit pe Paul, dacă nu ar fi rezolvat problema, picăturile sărate ar fi inundat podeaua. Ţinea pumnii încleştaţi, strângându-I până la durere văzând când mijlocul zvelt al lui Paul şi pectoralii ce ieşeau din cămaşă, când proprii pectorali ce ajunseseră mai degrabă sâni de bătrână. Se auzi un bubuit şi se zguduiră amândoi, aproape căzând unul peste altul. Se blocaseră, atunci I se lipiseră hainele de piele, umede, le-ar fi rupt, s-ar fi dezbrăcat acolo scărpinându-se până la sânge, dar în schimb, nu, trebuia să se uite ţintă maldărul ăsta de oase frumos mirositoare, care butona de zor telefonul. Şi rânjetul lui satisfăcut când îi povestea lui cutare şi cutare de păţania asta, I l-ar fi şters cu cea mai mare radieră din lume, până când n-ar fi rămas decât un colţ de gură prin care să respire dacă ar fi fost răcit. Respiră. Gândi prea mult deodată şi sinapsele îi vibrau mai greu. Noroc că avea telefonul în mână! Îşi îndoi subtil cotul julindu-se de nişte aşchii, apoi se uită tâmp la el în timp ce Paul cel radios gesticula, dându-şi o şuviţă rebelă la o parte, apoi iar caraghios la telefonul său, butonând şi el, aiurea. Pe cine să sune? N-avea în agendă decât numărul de la poliţie, de la veterinar şi numărul lui Mihai care era surd şi cu toate astea răspundea când era apelat. Îl duse la ureche, începând să mormăie ceva despre lift, despre cât de cald e şi despre vremea de afară. Tuşi, rămăsese fără subiecte de discuţie şi nu-şi permitea să tacă altfel s-ar fi auzit tăcerea din receptor. Poate acum era momentul să-şi răzbune pechinezii. Cu ce drept a putut să le dea zahăr? Ca să rămână el unicul silfid din lumea aceasta? Doar pechinezii lui nu-I făceau concurenţă, nu îi luau damele şi nici măcar nu se pişau pe fustele lor. Nu, şi totuşi le dădea zahăr o dată pe săptămână.