Gradina japoneza

Ne-am zâmbit. Aşa am făcut cunoştiinţă. N-a fost nevoie de strângeri largi de mână sau de saluturi stângace şi politicoase. Ştiam că un zâmbet este suficient, spune mai multe decât nişte cuvinte chinuite. Ochii ni se încrucişară în Grădina japoneză. Stătea pe iarba umedă şi citea o carte sub un copăcel. M-am chinuit subtil să descifrez titlul, dar nu am reuşit, mi-era teamă să nu se supere că îl observ cu atâta patos. Mirosea a primăvară, aroma aceea dulce de pământ jilav şi iarbă abia răsărită. Ne-am privit ca pe o recunoaştere, consimţeam să ne împărţim singurătatea: eu într-un colţ al grădinii, el în celălalt. Ne despărţeau oamenii gălăgioşi ce-şi pozau unul altuia. Râsetele lor ne apăsau pe amândoi ca o povară grea, eram de acord să ne-o facem mai uşoară.
Citeam ceva despre nişte frunze din România purtate de vânt până în Mexic. Autorul le compara cu mici şi insignifiante Dorothy, descriindu-le uimirea de a ateriza în locuri total necunoscute. Atunci s-a ridicat, mi-a zâmbit şi s-a aşezat lângă mine. Ne separa trunchiul unui măr înflorit ce-şi ningea nestingherit viaţa boemă. Mi se părea straniu să văd atâtea pecete de zăpadă, parcă păşeam în acelaşi timp în două anotimpuri diferite, mi se puneau la dispoziţie două universuri paralele, în care aş fi putut face orice. Ceea ce era şi mai ciudat, era sentimentul de a fi înţeleasă de cineva. Brusc nu mai reprezentam autista care iese singură la plimbare ş citeşte. Eram speciali împreună, iar acest lucru mă bucura de-a dreptul.
Frunzele mele îngălbenite se plângeau de prea multă căldură. Credeau speriate şi naïve că au ajuns în iad şi diavolul frunzelor le va fierbe la foc iute. Nu-mi imaginasem niciodată că galbenul poate ţine aşa tare de cald. Se întrebau fremătând cum ar putea ele să se descompună aşa, fără frig, ploaie sau zăpadă, doar vegetând în iarba din parcuri. Erau sigure că au câştigat pariul cu eternitatea, dar nu-şi dădeau seama de recompensă. Dar cum vor trăi fără copaci? Cum? Se înserase şi se simţea frigul, mă luase tremuratul. Am închis cartea şi vroiam să o bag în rucsac. M-a privit compătimitor şi mi-a arătat hanoracul său agăţat de o ramură. Am rămas, eram curioasă ce vor mai face frunzele mele.
Cercetau în stânga, în dreapta, târându-se pe sub bănci grijulii încât să nu le observe cineva şi să le strivească. Şi acolo era! Despuiat, agasat de păsările croncănitoare şi maronii. S-au gândit să-I redea culoarea, vitalitatea. Pregătite cu tecile la înaintare, s-au urcat pe crengile lui precum o armată cotropitoare. Dar vântul le dădea la o parte pe rând, lupta se încheiase repede şi le istovise. S-au văzut iar pe pământul umed neştiind încotro să o apuce. Aveau nevoie de un adăpost, de un loc cald şî dulce pe care să-l numească: Acasă.
Se înnorase şi se înserase de-a binelea încât nu mai era chip de citit. Ne-am ridicat amândoi şi ne-am îndreptat spre metrou. Urmăream stelele, umbrele arborilor care se legănau în vuietul maşinilor. Câtă armonie poţi găsi într-un oraş care se grăbeşte să moară! Poate e simfonia sfârşitului, o ultimă picătură de miere. Am chicotit împărtăşind aceeaşi părere, apoi ne-am despărţit aprobând din gene că ne vom mai întâlni şi am mers în direcţii opuse. Câştigasem un prieten, poate chiar un suflet pereche şi m-am oprit în loc să-l privesc, să ghicesc în paşii săi bucuria.
Trecuseră două săptămâni şi mă temeam că prietenul meu de lectură mă uitase. Dar era tot acolo, sub mărul care se scuturase de povara florilor. Mă dojenea cu privirea care părea a spune: ai lipsit data trecută. M-am aşezat lângă el observând că-şi schimbase cartea. Nu m-a interest să descifrez, ci eram puţin ruşinată că eu nu mi-am mai continuat povestea cu frunzele. Mă chinuiam să-mi amintesc unde rămăsesem şi vânturam paginile nehotărâtă. Îmi smulse coperţile şi îmi arată exact rândurile lăsate în suspensie. Împietrisem, dar i-am mulţumit stânjenită fără să scot un sunet.
Frunzele mele se rugau de copac să le primească, îi aduceau ofrande, îi prezentau toate posibilităţile de aşezare a lor pe crengi, spunându-I care formă I se potriveşte mai bine şi îi pune în evidenţă trăsăturile de Don Juan. El le credea fiindcă demult nu mai primise atâta atenţie de la nişte persoane delicate şi feminine. Îşi vindeau frumuseţea eternă cu promisiuni pompoase, erau gata-gata să semneze contracte şi procese verbale. Orice numai să aibă ramuri deasupra capului, căci fără ele se simţeau ale nimănui, orfane şi singure. Îl convinseră cu complimentele lor siropoase, visa la măreţie, la admiraţie din partea trecătorilor şi mai ales din partea fetelor tinere şi frumoase. Imediat se instalară, creându-I o imagine de geniu pustiu, pentru că erau de părere că aceasta ar impresiona mai mult şi ar vinde mai bine. Timpul trecea şi apăsa tinereţea veşnică. Apăreau labe de gâscă în colţul ochilor, gropiţe în bărbie şi nu înţelegeau cum se poate una ca asta. Îmbătrânea eternitatea?
Povestea mă plictisea din cale afară şi nu înţelegeam de ce am ales o carte în care nu se întâmplă nimic. Nu pricepeam nici cum nişte frunze ar putea fi purtate atât de departe, nici cum nu putrezeau niciodată. Legile naturii nu se potriveau pur şi simplu cu legile acestui scriitor. Iar veselia ce le cuprinsese nervurile ridate era cu atât mai stranie cu cât se datora unui soare anemic. Credeau că vine toamna, iar asta le făcea fericite, radiau ştiind că vor căpăta libertatea mult dorită, neştiind exact ce le opera acum să fie descătuşate. Ele se legau de copac, îi plângeau unduirile, trosniturile, scorburile ce-l dureau ca nişte răni, sufereau odată cu nenorocirea lui. Săream paragrafe întregi citind restul doar ca să fie parcurs, în schimb urmăream în secret liniile dulci ale bărbiei sale, buclele definite şi şatene. Aş fi vrut să aflu ce se ascunde în spatele ochilor mari, verzi şi foarte preocupaţi de cartea lor. Era pătruns întru totul de conţinut, trăind fiecare silabă, fiecare cuvânt. Mă fermeca tocmai irealitatea pe care o emana. Simţeam nevoia să-mi vorbească, să mă ia de mână şi să mă asigure că totul va fi bine, că nu este nevoie de cuvinte deşarte pentru a confirma o legătură. Exista aşa ceva între noi? Brusc mă cuprinsese necesitatea certitudinii, vroiam să ştiu, iar corpul meu începea să se neliniştească, piciorul drept mi se bâţâia de nerăbdare, iar oftatul devenise de necontrolat. A crezut că mi-am terminat romanul şi mă găsesc într-o poziţie stânjenitoare. A scotocit în rucsacul pe care-l avea alături şi-mi întinse un roman de Milan Kundera. Zăpăcită, am acceptat şi l-am deschis, prefăcându-mă extaziată de frazele de introducere. Mi-era teamă să nu-mi surprindă falsitatea trăirilor, dar era prea preocupat de propriile sale fantasme.
Întâlnirea urmări acelaşi tipar: se înseră, se făcu frig, astfel condiţiile erau nefavorabile lecturii. Am hotărât să plecăm, iar eu pândeam momentul în care îi voi adresa un cuvânt. Îl priveam cu coada ochiului, apoi întorceam capul spre maşini, oameni, blocuri. Nu ştiam dacă trebuie să pară că îl observ sau că mi-e indiferent. Emoţiile şi acel “trebuie”, care mă măcina pe dinăuntru, mi-au stat în gât tot drumul. Abia când am pornit-o în direcţii opuse, am fost în stare să-I murmur un “la revedere” stângaci. Nu mi-a răspuns şi şi-a continuat drumul. Încercam că de obicei să măsor sentimentele prin mărimea şi repeziciunea paşilor. Dar de data aceasta, egalitatea lor perfectă mă exaspera.
În duminica următoare m-am prezentat cu o carte de Cioran, mă gândeam că îl voi impresiona, că vom schimba păreri despre pesimismul său. Eram încântată că sunt legată de el prin cartea aceea împrumutată şi-mi pregătisem un discurs întreg despre ea. Îmi luasem notiţe ca o elevă conştiincioasă şi ardeam de nerăbdare să I le împărtăşesc. Afară era o vreme frumoasă şi caldă, de primăvară târzie, mirosul verii se instalase şi îmi impregna energia acestui anotimp. Grădina pustie nu mă sperie la început, eram sigură că se ascunsese în vreun cotlon interesant, poate copăcelul acela firav nu-I mai oferea atmosfera comodă. Am străbătut-o de-a lungul şi de-a latul, însă nici urmă de el. Rupsesem vraja se pare, iar basmul se evaporase ca un abur.

Fragmente 2

Nu se vede nimic, dar creionul scrijeleşte hârtia neîncetat.

Mircea: Ce-ar fi să creez un personaj fără nume, fără sex, fără vârstă? Un personaj al nimănui. Măcar aşa voi şti că nu există nicăieri, că nu e o copie.

În dreapta scenei, într- un colţ începe să se lumineze un om îmbrăcat în latex, stând chircit într-un cerc. Are faţa desenată, iar zâmbetul oscilează: când trist, când vesel. În timp ce Mircea îl descrie, personajul începe să se mişte întocmai.

Mircea: Ar fi neîndemântatic la început cu viaţa, împiedicându-se de în proprii săi paşi, apoi de albine zumzăitoare pe care încearcă să le alunge cu mâna. Ar cădea brusc de greutatea uimirii în care se află, pipăind cu nesaţ podeaua. Adulmecând fiecare adiere a vântului. Aceea e o floare? Aceea e o umbră? Şi n-ar exista oameni… doar umbre asemeni lui, fără nume. Iar el n-ar fi nevoit să se înroşească până în vârful urechilor când ar spune cuiva pe nume, căci n-ar avea sens. Aici nu se etichează nimic. Sunt doar figuri la fel, dar mereu altele, care se plimbă, se schimbă dispar. Şi cum ai putea îndrăgi ceva ,ce nu s-ar numi în niciun fel? Ceva ce nu poţi distinge ori simţi în ceaţa groasă care te înconjoară. Din ce în ce mai groasă, încât abia te mai poţi mişca. Te cuprinde, te leagă. Să stai nemişcat la spectacolul ce ţi se pregăteşte! Şi se împinge cu coatele în vidul care-l împrejmuieşte şi-l respinge deopotrivă. Abia mai observă umbrele care aleargă, chicotesc în pumni, se îmbrăţişează, se sărută, apoi se despart şi apa curge năvalnic pe feţele lor ştergându-le zâmbetul. Se fugăresc într-o horă nesfârşită. Ar striga ajutor, dar nu ar şti cui. Degeaba întinde mâinile disperate spre ei, nu mai poate sta în picioare prea mult, ceaţa îi apasă umerii şi gâtul. Glasurile se pierd, se îndepărtează sau poate i-a slăbit auzul. Se prăbuşeşte căci îl dor picioarele de atât zbucium.

Întuneric.

Fragmente

-Parcă un crater îmi înlocuieşte stomacul nimicind-ul, lărgindu-l până la inexistenţa totală. Este vidul nemulţumirii ce m-apasă.

Mircea socoteşte la biroul lui cu ochelarii maro stând pe vârful nasului, gândurile se aud ca un ecou printre păcăniturile tastelor calculatorului ştiinţific şi arogant. Lampa pâlpâie obosită, în restul camerei e complet întuneric.

-Mereu singur, mereu împreună, mereu oscilând cu picioarele între două luntre, străduindu-mă să-mi păstrez echilibrul. Apa este aproape. Încă un pas şi-mi pot lua adio de la inerţia aceasta surdă. Cum pot decide care e barca mea, dacă pe mine mă amuză aşa de tare acest balans ridicol care mă face cu atât mai viu cu cât sunt mai aproape de moarte.

Oftează, îşi scoate ochelarii şi se freacă la ochi, îi şterge cu bastista, apoi şi-I pune la loc.

-Mă neg şi revin la forma iniţială, o luptă perpetuă între da şi nu. Asa e şi cu singurătatea. Se distruge şi se creează precum o pasăre Phoenix. Of, am o obsesie, de când cu filmul ăla… 1200 plăci de oţel vândute, venituri egal… Imi place să fiu singur într-o mulţime de oameni. îmi place să-i privesc, să le studiez viaţa îndobitocită. şi atunci mă simt în afara timpului pentru ca sunt singurul care conştientizează mecanismul lor de păpuşi întoarse cu cheia. îmi place să-i urmez, să mă prefac că sunt de-al lor, o oaie care păşeşte cu capul în pământ, care urcă scările de la metrou în perfectă monotonie şi linişte. Dar nu mă grăbesc, refuz. Timpul stă in loc, iar eu îi privesc şi ei au aerul că ştiu, au descoperit faptul că sunt singurul care nu poate fi atacat de erodarea timpului. Sunt invidioşi, ochii lor sticlesc de răutate, de revoltă faţă de propria resemnare. Le zâmbesc dulce, cald, triumfător. Nu mai pot să fiu singur cu mine însumi. Aş vrea să fiu ţinut sub papuc de propriul meu eu poetic şi veşnic trist.

Telefonul sună, răspunde sec şi grăbit, trânteşte în receptor.

-Venituri totale minus cheltuieli totale… în schimb rătăcesc în acest limb demonic. Ce să-I cer existenţei? Nimic. Nu am dreptul. Ea e ocupată doar cu trăirea, nu cu inerţia oarbă. Ah şi craterul din stomac!

Îşi dă două palme, se ciupeşte, îşi scutură capul şi păcăne din nou tastele calculatorului.

-Venituri din vânzarea mărfurilor plus venituri din produse finite plus…

Vocea I se pierde odată cu stingerea treptată a veiozei.