joi, 6 septembrie 2012

3.


Astăzi pare că m-am trezit din somn. Refuz să mai fiu un somnambul prin acest magazin cu de toate. Întredeschid ochii, dar pleoapele se prăbuşesc sub galonul de somn. Refuzul meu este deposedat de toate drepturile şi I se pun cătuşele. În temniţă cu tine, în temniţă! Dar nu pot să-mi dau seama cine vorbeşte, e prea multă lumină şi prea mult întuneric. Jumătăţi de cuvinte abia rostite, abia bănuite…
Şi atunci a intrat o adiere de aer mediteranean însufleţind totul şi trântind uşa magazinului aşa de puternic încât au sărit toate lingurile de lemn agăţate pe pereţi.  Până şi pânzele de păianjen zâmbeau, chicotind, încurcându-mi şi mai mult fâstâceala. Probabil au interesat-o eşarfele din mătase pe care le aveam expuse în geam, deşi nu se mai vedeau demult aşa bine din cauza ploilor şi ninsorilor. De ce le-aş fi curăţat? Lucrurile de valoare trebuie mereu protejate de armate de insecte fioroase.
Îşi purta mâinile micuţe şi fine deasupra mirodeniilor, iar tâmplele mele zvâcneau, galopau pe autostrada existenţei mele. Până la ultima picătură! Copitele cailor băteau furioase la volanul unei decapotabile gri. Cu ce vă pot ajuta, aş fi vrut să pot articula măcar două cuvinte, dar se opreau speriate de răsuflarea mea, de vocea mea care putea să fie ori prea subţire, ori prea groasă, ori să nu fie deloc. Poate rămăsesem fără, n-aveam de unde şti, căci urechile mele demult nu mai distingeau realitatea de imaginar.  Se opri asupra raftului cu cărti, tamponându-şi obrajii cu un şerveţel, în timp ce eu gesticulam agitat către oglindă, căci putea lesne să o folosească. Ochii rotunzi şi albaştri, ochii rotunzi şi albaştri, mă blocasem ca o păpuşă întoarsă cu cheia căreia I s-a stricat mecanismul şi rămăsesem cu degetele întinse aşteptând. Iar privirea ei se fixase asupra mea exasperantă, sufocantă căci nu-i desluşeam sensul. V-am întrebat dacă aveţi “Greaţa” de Sartre, atunci m-am năpustit asupra raftului răvăşindu-l, sortându-l, însă nu puteam citi titlurile, autorii, vedeam cu uşurinţă tot ce scria acolo şi nu puteam pricepe. Treceţi mâine, o caut prin depozit, sigur este acolo. Imediat după uşa se închise în urma ei, m-am prăbuşit pe podea. Şi ştiam că va veni momentul în care va cere mult mai multe, iar stratul gros de praf mă va împiedica să i le dau. Poate îmi va jefui magazinul fără măcar vreo ameninţare. Oamenii mereu te lasă mai gol după ce pleacă, iar pereţii se strâng în urma lor.
Mi-am dat seama ca ceva era în neregulă cu calculele simplexului meu, atinsesem maximul de resurse şi minimul de rezultate. 

marți, 4 septembrie 2012

2.


Brusc mă strânge haina, am crescut în greutate din cauza zilelor pe care nu le-am digerat cum trebuie. Poate un ar fi necesar un algoritm de ceva, un dual, un simplex, orice, ceva care să îţi ofere posibilitatea să consumi minimul de sentimente per bucată de activitate realizată. Şi nu e greu, la început simţi gheaţa  nedizolvată în stomac, cum împunge, cum se zbate şi apoi devii neutru. Neutru priveşti cerul ca pe orice alt cer, la fel ca orice alt om care nu poate deosebi culorile răsăritului.
Azi am agăţat negarea şi tristeţea în cui, să se mai odihnească. O gură de aer proaspăt cu pălăria aceea verde pe cap, arăt ca un elf batjocorit şi vesel. Da, poftiţi, e deschis. Ii fac semn cumpăratorului fricos, ţinându-i uşa larg deschisă. Şi cum n-ar fi altfel când orice obiect de aici e un nihilist convins. Poftiţi, printaţi, xeroxaţi, aruncaţi un ochi la timbrele acestea rare, faceţi-vă comozi şi strâmbaţi-vă în oglindă probând pălăriile de stofă. Dar nimeni nu intră niciodată. Le e frică, nu pot amesteca nimic, darămite timbrele cu furculiţele acelea de unică folosinţă. De parcă corpul lor n-ar fi la fel,  o cutie a Pandorei pe care-o stăpâneşti mândru şi refuzi să te uiţi la ea. Uite aşa se agaţă la sfârşit liliecii speranţei de tine şi speri să scapi de purgatoriul în care te afli, speri să mai existe ceva dincolo de acest limb cu început şi sfârşit în care totul are acelaşi gust. 

luni, 3 septembrie 2012

1.


Nu mai ştie cine mai sunt. Mă priveşte în gol cu ochii adânciţi şi tace. Apoi îşi pune sacii în roabă şi aşteaptă.
                Am râcâit cu unghiile cojile de nucă, iar ea mă trăgea de mână, de picioare, nu, nu, nu, se ruga de mine, iar eu le spărgeam cu ciocanul aruncându-le la câini.  Nu, nu, nu şi mă pălmuia îngrozitor, încât credeam că e vreo comoară ascunsă acolo, că voi deveni bogat.
                Miezul de nucă putrezise tot ca un pui de vrabie pe care-l iei din cuib şi vrei să-l creşti cu toată dragostea. Nu, nu, nu, dar nu mă clinteam, buzele mele repetau eu, eu, eu, plămânii mei se zvârcoleau să respire aerul meu, însă eticheta ca semn al apartenenţei era de negăsit. Eu, eu… mă sufocam în vidul care se lovea de sine însuşi, bumerang rătăcit în propriul ecou, căci nu era nimic acolo decât cenuşă putredă.
                Eu, şopteşte timid dintr-un colţ, refuzând să-mi pulseze viaţa în timp ce uit tot mai mult, în timp ce copilul din dreapta mea se joacă cu un pai portocaliu şi un titirez. “Hai, Răzvan!”, îl strigă tatăl său şi-l urmează.  Dar ei nu-I spune nimeni stai, mergi, pleacă şi tremură cu ochii ieşiţi din orbite, cu sacii cocoşându-I spinarea. Aşteaptă, dar n-o poate nimeni lega de nimic şi tocmai de-asta îi sângerează pleoapa. Eu, eu, eu, urechile mele s-au dus să asculte alte cuvinte, poate cele ale nasului lui Gogol.
                Mă trage de nasturii de la mânecă, iar buzele ei se mişcă ameninţător. Dar buzele mele nu se clintesc. Eu, eu, eu şi afară-I ca o furtună pe care n-o văd şi n-o simt, dar sunt silit să o bănuiesc. Eu, eu, eu se aşează ca un cerc de fier asupra capului meu hipnotizându-l.
Ea aşteaptă cu sacii-n spinare un cuvânt care poate nu va sosi niciodată, suspendat în picăturile de ploaie.