Nu mai ştie cine mai sunt. Mă
priveşte în gol cu ochii adânciţi şi tace. Apoi îşi pune sacii în roabă şi
aşteaptă.
Am râcâit
cu unghiile cojile de nucă, iar ea mă trăgea de mână, de picioare, nu, nu, nu,
se ruga de mine, iar eu le spărgeam cu ciocanul aruncându-le la câini. Nu, nu, nu şi mă pălmuia îngrozitor, încât
credeam că e vreo comoară ascunsă acolo, că voi deveni bogat.
Miezul de
nucă putrezise tot ca un pui de vrabie pe care-l iei din cuib şi vrei să-l
creşti cu toată dragostea. Nu, nu, nu, dar nu mă clinteam, buzele mele repetau
eu, eu, eu, plămânii mei se zvârcoleau să respire aerul meu, însă eticheta ca
semn al apartenenţei era de negăsit. Eu, eu… mă sufocam în vidul care se lovea
de sine însuşi, bumerang rătăcit în propriul ecou, căci nu era nimic acolo
decât cenuşă putredă.
Eu,
şopteşte timid dintr-un colţ, refuzând să-mi pulseze viaţa în timp ce uit tot
mai mult, în timp ce copilul din dreapta mea se joacă cu un pai portocaliu şi
un titirez. “Hai, Răzvan!”, îl strigă tatăl său şi-l urmează. Dar ei nu-I spune nimeni stai, mergi, pleacă
şi tremură cu ochii ieşiţi din orbite, cu sacii cocoşându-I spinarea. Aşteaptă,
dar n-o poate nimeni lega de nimic şi tocmai de-asta îi sângerează pleoapa. Eu,
eu, eu, urechile mele s-au dus să asculte alte cuvinte, poate cele ale nasului
lui Gogol.
Mă trage
de nasturii de la mânecă, iar buzele ei se mişcă ameninţător. Dar buzele mele
nu se clintesc. Eu, eu, eu şi afară-I ca o furtună pe care n-o văd şi n-o simt,
dar sunt silit să o bănuiesc. Eu, eu, eu se aşează ca un cerc de fier asupra
capului meu hipnotizându-l.
Ea aşteaptă cu sacii-n spinare un
cuvânt care poate nu va sosi niciodată, suspendat în picăturile de ploaie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu