Sfarsit

Toiegele îi erau înfipte în pământ. Degeaba le scutura şi încerca să le dezgroape. Mâinile I se încolăciseră în jurul lor inerte, lipsite de vlagă. Genunchii îi erau juliţi şi sângerânzi. Se uita la banca din faţa lui, mângâiată de florile de salcâm, ştiind că nu va putea ajunge la ea niciodată. Gâtul I se înţepenise, muşcat de un şarpe invizibil, ce-l înţepa cu clopoţeii săi. Îl durea stomacul să mai respire. Se sprijinea pe toiegele fixe, cu ambele braţe, acum lipite de lemnele bătute de soare. Transpiraţia rece îl făcea să tremure înaintea rădăcinilor de copac care începeau să se împrăştie ca o reţea noduroasă de întuneric. Şi ştia că asta e. Că oamenii vor trece prin el şi pe lângă el. Că atingerea unei fiinţe omeneşti era ceva care I se refuza cu toată obstinaţia. Şi ştia că merită cu fiecare zvâcnire a clopoţeilor în gâtul lui, cu fiecare solz care I se împlânta în stomac. Aproape că-I ieşeau prin piele şi tot nu-şi găsea vina. Dar palmele s-au cusut de lemnele neputincioase, care năpădeau acum de furnici şi carii. Ţărâna nu se mai vedea, suspendat în vid aşa cum era, încetase să se mai zbată. Se resemnase pentru ceva ce nu ştia nici el, imposibil de a se fi hotărât dinainte dacă să stea pe parte de umbră a băncii sau pe partea cu soare. Şi capul îi vuia ca o cale ferată, ca un tren prins într-o gară pustie, ce-I mănâncă fiecare strop de combustibil, împotrivindu-se părăsirii definitive. Iar cu cât rădăcinile se extindeau legându-l de stâlpuri, de maşini, de blocuri, ştia că e o comuniune de carton. Răsuflarea I se chircea înspăimântată şi ruşinată, nu vroia să o observe nimeni sau să o judece că trăia atât de zgomotos.
  Îi urcau de-a lungul picioarelor ghemuite, iar sângele se închega, de-a lungul braţelor şi toiegelor unindu-le, făcându-le să dispară pentru totdeauna. Măcar avea sentimentul unui tot unitar, al unui întreg în care privitul la sine însuşi duce la autodistrugere. Îl atrăgea cu sclipirile minunate de negru, era o culoare pe care n-o puteai refuza, îţi hipnotiza ochii, până când irisul, pupila, corneea deveneau un singur corp sclipicios. Exact ca o stea care colapsează sub propria gravitaţie.

Un morman de noduri negre. Şi ceva ce seamănă cu ochii, întrucât să te întrebi: e chiar o fiinţă vie?