0

Rănile au conştiinţa propriului suflet, mormoloci înfometaţi ce-ţi umblă prin vene. Umerii acestei camere apasă pe umerii mei şi aş vrea să fie striviţi pentru că mă ustură cartilajele. Gura mea scârţâie cuvinte, scrijeleşte cuvinte pe acest coridor al pierderii de sine. Mi s-a repartizat totul prin neputinţa de a alege care stă ca o gaiţă bătrână deasupra-mi şi-şi înfige ciocul în voinţa mea, zdrelind-o puţin câte puţin.

Calculez numere, etaje, numărul de uşi ce mimează o anamneză imposibil de trăit şi nu aflu decât un bloc infinit în care toate uşile-s închise. Nici apa nu purifică, scafandru inutil căutând… îmi păcăne timpanele sub presiunea lucrurilor care nu pot fi găsite, port doar coşciugul ideilor mele. Cică atunci când n-ai rădăcini te scufunzi şi mai tare în mlaştini. Cică atunci când le tai, veninul lor se împrăştie pe toţi pereţii şi pe haine, e ca atunci când te arunci în gol de pe vârful unui munte. Nu ştii unde ajungi, rănile îşi vor repudia creatorul sub ameninţarea amprentelor oamenilor ce-ţi sparg crisalida. Un coridor şi 365 de uşi şi nici un pas, poate asta e diferenţa dintre a tăia acest cordon ombilical şi a nu contempla.

361 de zile, 600 de metri, 100 de etaje. Ninge şi de data aceasta jur că n-are nicio semnificaţie. Fiecare fulg de nea mă îmbracă într-o cămaşă de forţă, dar nu mă chinui să respir. Dacă aş uita să cobor, aş ieşi probabil din roata aceasta de hamster care mă striveşte. Mai am încă 3 etaje, 100 de ferestre de lustruit. Şi ninge, doamne, cât ninge cu cenuşă de îngeri graşi, mari, păcătoşi. Vând timp, le-aş striga prin geamuri directorilor  burtoşi, dau de pomană luciditatea aceasta care-mi trimite aşchii de gheaţă. Sunt răstignit aici, curăţând o ceaţă pe care n-o poţi străpunge nici cu cuţitul. Poate aşa voi învăţa să nu mai văd nimic…

3.

Astăzi pare că m-am trezit din somn. Refuz să mai fiu un somnambul prin acest magazin cu de toate. Întredeschid ochii, dar pleoapele se prăbuşesc sub galonul de somn. Refuzul meu este deposedat de toate drepturile şi I se pun cătuşele. În temniţă cu tine, în temniţă! Dar nu pot să-mi dau seama cine vorbeşte, e prea multă lumină şi prea mult întuneric. Jumătăţi de cuvinte abia rostite, abia bănuite…

Şi atunci a intrat o adiere de aer mediteranean însufleţind totul şi trântind uşa magazinului aşa de puternic încât au sărit toate lingurile de lemn agăţate pe pereţi.  Până şi pânzele de păianjen zâmbeau, chicotind, încurcându-mi şi mai mult fâstâceala. Probabil au interesat-o eşarfele din mătase pe care le aveam expuse în geam, deşi nu se mai vedeau demult aşa bine din cauza ploilor şi ninsorilor. De ce le-aş fi curăţat? Lucrurile de valoare trebuie mereu protejate de armate de insecte fioroase.

Îşi purta mâinile micuţe şi fine deasupra mirodeniilor, iar tâmplele mele zvâcneau, galopau pe autostrada existenţei mele. Până la ultima picătură! Copitele cailor băteau furioase la volanul unei decapotabile gri. Cu ce vă pot ajuta, aş fi vrut să pot articula măcar două cuvinte, dar se opreau speriate de răsuflarea mea, de vocea mea care putea să fie ori prea subţire, ori prea groasă, ori să nu fie deloc. Poate rămăsesem fără, n-aveam de unde şti, căci urechile mele demult nu mai distingeau realitatea de imaginar.  Se opri asupra raftului cu cărti, tamponându-şi obrajii cu un şerveţel, în timp ce eu gesticulam agitat către oglindă, căci putea lesne să o folosească. Ochii rotunzi şi albaştri, ochii rotunzi şi albaştri, mă blocasem ca o păpuşă întoarsă cu cheia căreia I s-a stricat mecanismul şi rămăsesem cu degetele întinse aşteptând. Iar privirea ei se fixase asupra mea exasperantă, sufocantă căci nu-i desluşeam sensul. V-am întrebat dacă aveţi “Greaţa” de Sartre, atunci m-am năpustit asupra raftului răvăşindu-l, sortându-l, însă nu puteam citi titlurile, autorii, vedeam cu uşurinţă tot ce scria acolo şi nu puteam pricepe. Treceţi mâine, o caut prin depozit, sigur este acolo. Imediat după uşa se închise în urma ei, m-am prăbuşit pe podea. Şi ştiam că va veni momentul în care va cere mult mai multe, iar stratul gros de praf mă va împiedica să i le dau. Poate îmi va jefui magazinul fără măcar vreo ameninţare. Oamenii mereu te lasă mai gol după ce pleacă, iar pereţii se strâng în urma lor.

Mi-am dat seama ca ceva era în neregulă cu calculele simplexului meu, atinsesem maximul de resurse şi minimul de rezultate. 

2.

Brusc mă strânge haina, am crescut în greutate din cauza zilelor pe care nu le-am digerat cum trebuie. Poate un ar fi necesar un algoritm de ceva, un dual, un simplex, orice, ceva care să îţi ofere posibilitatea să consumi minimul de sentimente per bucată de activitate realizată. Şi nu e greu, la început simţi gheaţa  nedizolvată în stomac, cum împunge, cum se zbate şi apoi devii neutru. Neutru priveşti cerul ca pe orice alt cer, la fel ca orice alt om care nu poate deosebi culorile răsăritului.

Azi am agăţat negarea şi tristeţea în cui, să se mai odihnească. O gură de aer proaspăt cu pălăria aceea verde pe cap, arăt ca un elf batjocorit şi vesel. Da, poftiţi, e deschis. Ii fac semn cumpăratorului fricos, ţinându-i uşa larg deschisă. Şi cum n-ar fi altfel când orice obiect de aici e un nihilist convins. Poftiţi, printaţi, xeroxaţi, aruncaţi un ochi la timbrele acestea rare, faceţi-vă comozi şi strâmbaţi-vă în oglindă probând pălăriile de stofă. Dar nimeni nu intră niciodată. Le e frică, nu pot amesteca nimic, darămite timbrele cu furculiţele acelea de unică folosinţă. De parcă corpul lor n-ar fi la fel,  o cutie a Pandorei pe care-o stăpâneşti mândru şi refuzi să te uiţi la ea. Uite aşa se agaţă la sfârşit liliecii speranţei de tine şi speri să scapi de purgatoriul în care te afli, speri să mai existe ceva dincolo de acest limb cu început şi sfârşit în care totul are acelaşi gust. 

1.

Nu mai ştie cine mai sunt. Mă priveşte în gol cu ochii adânciţi şi tace. Apoi îşi pune sacii în roabă şi aşteaptă.

                Am râcâit cu unghiile cojile de nucă, iar ea mă trăgea de mână, de picioare, nu, nu, nu, se ruga de mine, iar eu le spărgeam cu ciocanul aruncându-le la câini.  Nu, nu, nu şi mă pălmuia îngrozitor, încât credeam că e vreo comoară ascunsă acolo, că voi deveni bogat.

                Miezul de nucă putrezise tot ca un pui de vrabie pe care-l iei din cuib şi vrei să-l creşti cu toată dragostea. Nu, nu, nu, dar nu mă clinteam, buzele mele repetau eu, eu, eu, plămânii mei se zvârcoleau să respire aerul meu, însă eticheta ca semn al apartenenţei era de negăsit. Eu, eu… mă sufocam în vidul care se lovea de sine însuşi, bumerang rătăcit în propriul ecou, căci nu era nimic acolo decât cenuşă putredă.

                Eu, şopteşte timid dintr-un colţ, refuzând să-mi pulseze viaţa în timp ce uit tot mai mult, în timp ce copilul din dreapta mea se joacă cu un pai portocaliu şi un titirez. “Hai, Răzvan!”, îl strigă tatăl său şi-l urmează.  Dar ei nu-I spune nimeni stai, mergi, pleacă şi tremură cu ochii ieşiţi din orbite, cu sacii cocoşându-I spinarea. Aşteaptă, dar n-o poate nimeni lega de nimic şi tocmai de-asta îi sângerează pleoapa. Eu, eu, eu, urechile mele s-au dus să asculte alte cuvinte, poate cele ale nasului lui Gogol.

                Mă trage de nasturii de la mânecă, iar buzele ei se mişcă ameninţător. Dar buzele mele nu se clintesc. Eu, eu, eu şi afară-I ca o furtună pe care n-o văd şi n-o simt, dar sunt silit să o bănuiesc. Eu, eu, eu se aşează ca un cerc de fier asupra capului meu hipnotizându-l.

Ea aşteaptă cu sacii-n spinare un cuvânt care poate nu va sosi niciodată, suspendat în picăturile de ploaie.

Sfarsit

Toiegele îi erau înfipte în pământ. Degeaba le scutura şi încerca să le dezgroape. Mâinile I se încolăciseră în jurul lor inerte, lipsite de vlagă. Genunchii îi erau juliţi şi sângerânzi. Se uita la banca din faţa lui, mângâiată de florile de salcâm, ştiind că nu va putea ajunge la ea niciodată. Gâtul I se înţepenise, muşcat de un şarpe invizibil, ce-l înţepa cu clopoţeii săi. Îl durea stomacul să mai respire. Se sprijinea pe toiegele fixe, cu ambele braţe, acum lipite de lemnele bătute de soare. Transpiraţia rece îl făcea să tremure înaintea rădăcinilor de copac care începeau să se împrăştie ca o reţea noduroasă de întuneric. Şi ştia că asta e. Că oamenii vor trece prin el şi pe lângă el. Că atingerea unei fiinţe omeneşti era ceva care I se refuza cu toată obstinaţia. Şi ştia că merită cu fiecare zvâcnire a clopoţeilor în gâtul lui, cu fiecare solz care I se împlânta în stomac. Aproape că-I ieşeau prin piele şi tot nu-şi găsea vina. Dar palmele s-au cusut de lemnele neputincioase, care năpădeau acum de furnici şi carii. Ţărâna nu se mai vedea, suspendat în vid aşa cum era, încetase să se mai zbată. Se resemnase pentru ceva ce nu ştia nici el, imposibil de a se fi hotărât dinainte dacă să stea pe parte de umbră a băncii sau pe partea cu soare. Şi capul îi vuia ca o cale ferată, ca un tren prins într-o gară pustie, ce-I mănâncă fiecare strop de combustibil, împotrivindu-se părăsirii definitive. Iar cu cât rădăcinile se extindeau legându-l de stâlpuri, de maşini, de blocuri, ştia că e o comuniune de carton. Răsuflarea I se chircea înspăimântată şi ruşinată, nu vroia să o observe nimeni sau să o judece că trăia atât de zgomotos.
  Îi urcau de-a lungul picioarelor ghemuite, iar sângele se închega, de-a lungul braţelor şi toiegelor unindu-le, făcându-le să dispară pentru totdeauna. Măcar avea sentimentul unui tot unitar, al unui întreg în care privitul la sine însuşi duce la autodistrugere. Îl atrăgea cu sclipirile minunate de negru, era o culoare pe care n-o puteai refuza, îţi hipnotiza ochii, până când irisul, pupila, corneea deveneau un singur corp sclipicios. Exact ca o stea care colapsează sub propria gravitaţie.

Un morman de noduri negre. Şi ceva ce seamănă cu ochii, întrucât să te întrebi: e chiar o fiinţă vie? 

Sfarsit

 Eu: Distrugi vieţi aşa cum jumuleşti gâtul unei păpuşi de plastic. Trosc! Şi gata, s-a scrântit pentru totdeauna.

 NuEu ia odorizantul de cameră şi-l împrăştie disperat pe pereţi, pe pat, încercând să sperie cele două muşte care se roteau bâzâitor.

  Eu:  E de ajuns să râcâi un pic poleiala de aluminiu şi mizeria iese la suprafaţă. Doar o zgârietura de unghie şi fiara sare să-şi înfigă colţii. Şi-apoi se vorbeşte despre murăturile din grădină, despre aspiratorul prăfuit care zace sub o masă în balcon. S-au prăfuit toate, de aceea unghiile sunt necesare. Un pic de sânge purifică.

 NuEu ia sticluţa cu parfum, îşi împrospătează batista şi-şi acoperă nasul cu ea. Deschide geamul şi stă agăţat de pervazul lui. Un roi de muşte îl izbeşte drept în faţă. Mârâie şi loveşte cu braţele.

  Eu: Un izvor de sânge mumificat e altceva. Se dezintegrează, se împrăştie, iar pielea crapă sub asemenea povară. Până şi sufletul crapă. Se transformă într-un deşert, din care nu ştii cum să ieşi. Ai vrea să atragi căprioare, vulpi, cerbi, dar te îngropi în ghearele scorpionilor. Te anesteziază până la împietrirea perfectă. Până când devii o statuie desăvârşită, graţioasă.

NuEu: Trebuie să sunăm la dezinsecţie. (abia se mai aude din cauza bâzâiturilor) Aşa ceva nu se mai poate. (se plimbă de colo-colo cu roiul de muşte după el)

 Roiuri şi mai multe de muşte sosesc şi-l atacă pe NuEu. Urlete. Ţipete. Rostogoliri. Mormăieli. Tăcere. Eu priveşte placid.

                Eu: O statuie nu putrezeşte niciodată, oricât ar fi de singură.

Gol

Eu îmbrăcat în salopetă neagră, stă într-o jumătate de ou spart în mijlocul camerei, care îl acoperă până la umeri.

Eu: Foc sau apă, mereu dau pe lângă ţintă. Iar aburul ăsta mă strânge de gât. (tuşeşte şi rupe o bucată din coajă. Îi ies mâinile.)

NuEu: Totul e sincronizarea. Înveţi prea târziu. (cască, se şterge la ochi şi aruncă cu săgeţile încă o dată. Nu nimereşte)

Eu: şi linia asta de tren, da, se mişcă, se clatină. Iar respir cu plămânii altcuiva. (cojile se crapă până la brâu)

NuEu: Mereu tu. Mereu împrumuţi. Mereu vrei să stai în echilibru pe un val care vine şi pleacă. (rupe o pagină din carte şi aruncă altă săgeată)

Eu: Se rotesc în jurul meu. Toate seamănă cu locomotiva aia cu aburi unsuroasă care m-a pierdut. O aud cum vâjâie ca un şacal în coastele mele, trăgându-mă cu dinţii să nu cumva să cutez să mă urc în alt tren. (sparge încă un pic oul şi iese cu piciorul drept afară. Tremură)

NuEu: Te-ai împiedicat de perne. Aprinde şi cealaltă lumină. (rupe acum multe pagini, în care înfige săgeţi)

Eu: De ce n-am rămas în gară? Era linişte, era… . Iar acum mă ia vântul şi e al naibii de frig. (oul se sfarma de tot si ia foc)

NuEu ia o scară, o propteşte de perete, se urcă, deschide o trapă în tavan, apoi se trânteşte în pat şi rupe paginile.

Eu se fereşte. Ceva îl atacă din toate direcţiile. Sunete de locomotivă. Aburi. Se ghemuieşte sub o pătură.

NuEu: Dar aprinde odată lumina aia. Fug cuvintele şi nu le pot strivi. 

Search

Peter Smith închidea şi deschidea televizorul. Butona aiurea, pufăia dintr-o ţigară imaginară, îşi scotea pălăria şi iar o îndesa pe cap. Cam cât îi trebuie unui suflet să călătorească până la el acasă? Nu calculase niciodată. Răsfoia foile caietului aproape rupt, nimic, nu găsea niciun detaliu care să-l ajute să calculeze timpul în care caucazianul acela frumos ar putea apărea aici. Să-l pun să-mi cureţe kiwi sau mai bine să danseze sau... nu se putea hotărî ce avea să facă cu primul lui suflet câştigat astfel. Trăgea cu coada ochiului la cutia neagră de pe masă care trebuia să-l anunţe de iminenta şi mult dorita apariţie. Doar apăsase corect, doar era inventat de el. Să fi greşit oare? Pufăi, ştiri, muzică, sport. Degetele îl îngrozeau prin stupiditatea cu care se mişcau pe telecomandă. Respira un aer la fel de stupid, purtând o pălărie de tot râsul, roasă de molii, nişte molii inutile pe acest pământ. Luciditatea începea să-I împungă muşchii.

                Dădu volumul mai tare: “Astăzi un bărbat în vârstă  de 40 de ani a fost găsit în parc, contemplând aproape împietrit un copac. Bărbatul pare să fi pierdut orice contact cu lumea exterioară, iar medicii de la spitalul judeţean încearcă să determine un diagnostic potrivit. Momentan… “

                Luă aparatul de pe masă care începuse să clipocească jucându-se şi urmări seringile ascuţite cum intră în vene. Abia zâmbi, căci îl strângeau colţurile gurii. Apăsă butonul şi o adiere roşcată ţopăia prin rafturile bibliotecii, adulmecând praful. Simţi cum golurile din sine se astupă doar la suprafaţă, cum vântul vidului nu-l mai doboară şi pustieşte. Mâini, picioare transparente şi stupide dansau printre scaune. Deci, da, e bun de dans. Poate o fi bun şi de glume.

                Le făcu semn şi se liniştiră, le aranjă frumos pe canapea şi îmbină un om. Semăna a om. Acum dormi, aşteaptă, ar fi vrut să-i atingă pleoapele pe care nu le poseda şi să le închidă. Pironit, se scălda în hăurile acelea care se aflau în locul ochilor.

                Peter Smith îmbrăcă trenciul din cuier şi se avântă spre strada mare şi învolburată cu aparatul în mână. Era din nou copil. 

Sinking

Îi ţiuiau urechile. Pavilionul devenise o branhie care se zbătea simţind apropierea inevitabilă. Încă un gest. Reluare. De la capăt. Mai adânc. Totul trebuia să se petreacă exact, rapid şi treptat. Precum mâna unui chirurg care extirpă tumoarea, aşa îl extermina pe celălalt, care acum pulsa inima amândurora, inima care refuza să-şi ţină respiraţia, vrând să simtă toată plenitudinea valurilor, care acum se chinuia să ridice braţele şi să apuce orice, numai să ajungă la mal.

 Încă un gest. Reluare. De la capăt. Mai adânc. Ode to sad disco, ciocanul, nicovala, scăriţa…. Să mă vadă cineva, Nu, nu se poate, E întuneric, dar o lanternă ar bate până aici. Nu, nu se poate. Apa îi presa timpanele. Ce faci? Îi strigau speriaţi absurdul şi inutilul. Ce dracu faci? Îşi duseseră mâinile la tâmple, nu mai aveau scăpare. Apa le umezise deja genunchii. Nu, nu se poate, o zgâlţâia celălalt, încercând să o readucă în simţiri, însă sarea era mai dulce ca niciodată.

Încă un gest. Mai adânc. Se infiltrase în otolitele echilibrului, încât stelele păreau un carusel imens şi albastru. Albastru, da, albastru ca toate firele acelea de aţă care-I atârnau din rochiţa albastră, care când bătea vântul o izbeau peste faţă şi ea le împingea înapoi sperând să nu mai vină, să o lase în pace cu nimicul lor albastru, dar gustul de aţă revenea, îi umplea gura şi o obliga să se întoarcă  din drum. Şi da, privea obsesiv spre acea cărare, spre nicăieri, spre timpul curb şi buclat care poate duce înapoi cu mare  uşurinţă. Doar un pas, atât.

Putea să jure că aude sirene cu cozi ascuţite bătându-se, care pe care. Cine va gusta din acest festin prima? Reluare. Nu. Am ajuns. Mai adânc. Şi celălalt ţipa, ţinându-se la suprafaţă, Cineva, cineva, mă vede cineva, dar algele îi coseau buzele şi lacrimile, căci liniştea îi spărgea pieptul.  Mâna, prindeţi-mă de mână, şi umbrele sirenele chicoteau, aruncându-I valurile mai adânc în inimă ca un vârf de cuţit. Mâna, prindeţi-mă de mână, se întindea spre întunericul ce se tăvălea de râs, mână, prindeţi-mă îî răspundea printre rafalele de vânt.

Încă… nisipul acela fin şi atâtea scoici în adâncul unei mări. Celălalt se ascunse într-o scoică. Fii singură, na! şi închise capacul tremurând. Mai adânc… scoica se risipi printre valuri.

Frig

Era una dintre acele zile în care pereţii mă strângeau îngheţaţi. Castel de gheaţă în mijlocul lui iulie. Nu puteam pleca, uşa ar fi făcut prea mult zgomot. Îmi ţineam respiraţia de frică să nu mă audă, deşi amândouă ştiam că respirăm acelaşi aer. Tiptil, m-aş fi strecurat în vârful picioarelor mai degrabă, lăsând tot în urmă, decât să îndur supliciul de a-I adresa vreun cuvânt. Trebuia. Dar măcar de ar fi aruncat cu oale şi crătiţi în mine, să ţipe, să urle, să dea cu pumnii în perete. Păşeam pe un teren cu bombe ascunse, iar eu n-aveam niciun chef să explodez încă. Preferam să mă resemnez în răceala care-şi înfipse colţii în amândouă.

Se închide uşa, bună, pa, ai luat pâine, pa, bună, cărămizile zidului se adăugau vesele, iar eu ziceam mâine, iar mâine se tot preschimba în azi. 

Supravietuitorul- C. Palahniuk

"Ai mei mi-au cumparat primul pestisor ca sa ma-nvete sa iubesc si sa am grija de o alta fiinta pe care a lasat-o dumnezeu pe pamant. Dupa 641 de pestisori, singurul lucru pe care l-am invatat e ca tot ce iubesti va muri. Din prima clipa cand ti-ai intalnit sufletul pereche, fii sigur ca intr-o zi o sa fie mort si-ngropat."

Vineri

Era inutil! Îi venea să zbiere din adâncul plămânilor. Ţinea în mână pixurile, foile boţite şi pătate şi îi părea rău că nu poate să găurească cu ele pereţii şi geamurile. Inutil! Le mototolea, le înghesuia, le călca în picioare nemai vrând să vadă nici măcar o literă căci îi era prea silă. De el, de alţii, în general aşa, deoarece se plictisea cumplit şi nu mai era în stare să cultive decât sentimente distrugătoare. Ar fi dat foc la ceva şi poate aşa ar fi fost mai palpitant, dar nu, se holba la hârtia goală şi hârtia la el, neavând nimic să-şi spună. Picăturile de sudoare care îl gâdilau pe gât, pe mâini, pe picioare îl făceau să se simtă şi mai penibil, părea astfel mai puţin bărbat, mişcat de o apă sărată şi enervantă.

Avea prea multe lanţuri şi le refuza, refuza să le mai vadă, calcându-le în picioare şi cu toate acestea nu dispăreau. Îl bântuiau, păsări de pradă nesătule, zgâriindu-l, ciupindu-l. până la sânge. Nu se apăra, aşa avea iluzia unui corp viu în care mai pulsează ceva, căci în rest, era o linişte de mormânt. Scria acelaşi lucru, pe care îl rupea apoi în bucăţele mici-mici, le dădea foc , apoi se chinuia să adune scrumul de pe covor. Se gândea la Bukowski, dar el n-ar fi putut să bea, ar fi adormit pe loc cu capul pe foi, I s-ar fi făcut greaţă şi ar fi fost astfel obligat să iasă din casă. Şi nu, scrisul nu te alege pe tine, i-ar fi strigat bărbosului indolent care-l privea din coperta cărţii, dar nu mai avea forţă nici măcar pentru o gură de aer. Si nu se se simtea ales deloc, ci mai degraba sifonat ca o foaie de ziar cu care-si fac cuib boschetarii. 

Strânse toate începuturile şi le dădu foc. La asta se pricepea cel mai bine, apoi făcu lebede negre, fragile, plutind prin toată camera. Poate aşa va uita ce trebuia să uite, poate aşa va reuşi să deschidă geamul căruia I s-a înţepenit mânerul. 

Fast Forward

Cu cât înainta pe strazile însorite, cu atât pălăria i se lipea de creştetul capului. Deşi trenciul gri se chinuia să-l lege de pasivitate şi de asfaltul aproape topit, paşii se succedau rapid şi haotic, precum o piesă allegro cântată de o orchestră de albine fără dirijor. Tălpile pantofilor se bălăngăneau aproape descusute, lipăind şi lipindu-se de trotuar.  Fixa cu privirea fiecare trecător, câte un zâmbet ferm, colţurile gurii ridicate în sus, învingătoare, sprâncenele ascuţite şi luminoase. I'm Peter Smith! Peter Smith is happy and strong! Scoase aparatul negru din buzunar şi-l contemplă în mâna dreaptă. Se uită în jur sperând că cineva îl va înţelege şi-l va opri. Noduri în stomac, o mie de bătăi tic-tac înăuntrul inimii sale pompau sânge, pompau către tâmplele greoaie din care acum ieşeau proeminenţe precum baloane dezumflate şi verzi. Îşi suflecă mânecile. Avea să fie răsplătit în sfârşit, dar nu, nu se putea gândi la aşa ceva acum, trebuia să apese butonul. I’m Peter Smith! I’m… se înecă în timp ce corpul se transformă într-o adevărată reţea de curent electric.

Dispăru. Niciun zâmbet triumfător la orizont, iar el rămase tremurând cu maşinăria descoperită. Oricum nu-l observase nimeni. Nimeni, niciodată, o antimagie inexplicabilă între el şi umanitate, care-l arunca la marginea existenţei. Treceau prin el şi pe lângă el ca printr-un vid, iar în acest vid avea sa le introducă sufletele aşa cum întorci o pereche de ciorapi murdari şi-I bagi în maşina de spălat.

Celulele sale zbierau războinice plesnind în ţesuturi, zgâlţâind-ul.  “Select->  Red cheerful Smile-> Man Caucasian-> Apply Gordian Knot-> Ok.”

Delete. Forward.

Îşi puse pălăria pe cap şi se privea în oglindă. Peter Smith! Îşi scoase buletinul galben şi se chinuia să-l îndoaie, dar el sărea ca o bârnă în sus teafăr. Îşi mobiliză toată forţa strângând din dinţi şi mai încercă o dată. Peteeeer Smiiith! Dar plasticul revenea la fel de vesel şi intact, până şi poza aceea cu pixelii deformaţi avea un zâmbet ascuns în colţul din dreapta jos care-I făcea cu ochiul. îl lăsă să-I cadă din mână ca un fulg caraghios care plana prea greu pe covor. Un moment! Se roti prin cameră să-şi găsească papucii roşii, de cauciuc, dar erau sub pat, iar acest “sub” îl ingrozea. Apărea ca o gaură misterioasă de spaţiu şi timp în care s-ar putea infiltra anomalii ale universului. Se uita tâmp în genunchi, cu pătura ridicată şi sprijinită pe creştetul capului. Să bage mâna? Ghemotoacele de praf monstruoase ţineau şosetele murdare drept scuturi. Renunţă. Îşi puse tălpile aliniate frumos pe cartea de identitate. Peter Smith! Ce-ar gândi Peter Smith despre toată afacerea asta? Ce ar spune el şi ce ar simţi? Începu să numere particulele minuscule de praf, mirându-se că are o vedere atât de bună încât le poate vedea fără microscop. Din sertar scoase un carton alb, un pix negru şi aparatul foto. Dezveli obiectivul şi încadră oglinda. Contemplă poza scărpinându-şi lobul urechii. De ce Peter Smith şi-ar pune un aparat foto pe faţă în timp ce el vrea să-l imortalizeze? Nu-I putea ieşi din minte culoarea negră a pălăriei şi nu reuşea să înţeleagă pentru nimic în lume de ce ar fi ales un model atât de respingător, tocmai faimosul Peter Smith, care nu dădea greş niciodată la nicio prezentare de modă sau eveniment social. Tocmai acum, când îi venise lui rândul să-l publice în micuţa lui revistă, caraghioasa vedetă se îmbrăcase într-un trenci ieftin şi galben. Imprimanta scârţâi. Nasturii! Verzi! Cine ar purta nasturi verzi? Numai un bufon, un falsificator! Decupa poza caldă şi o lipi de cartonul din faţa oglinzii. Peter Smith! Ce ar căuta Peter Smith aici? Ieşi din casă, aruncând cheia în spaţiul acela mic dintre lift şi pereţi.

No comprendo... işi scărpina creştetul încercând să ghicească şi să înţeleagă momentul din care a încetat să mai încapă pe uşă. Nu simţea nicio schimbare, se privea de sus până jos şi cu toate astea, corpul I se părea la fel. Îşi frecă ochii debusolat. Mai încercă o dată, dar şoldurile nu intrau şi pace! Paul cel blond, îmbrăcat în cămaşă verde şi vaporoasă, puternic mirosind a parfum, işi drese glasul în spatele lui şi intră îmbrâncindu-l. Se lăsă păgubaş, reuşi să intre din profil, fără să agaţe prea mult marginile liftului. Îl usturau nările, iar ochii I se înceţoşau sub privirea ţanţoşă a şuviţelor blonde şi perfect aranjate, transpiraţia îi curgea şiroaie pe frunte, pe nas şi nu ştia cum să ajungă la şerveţelele din rucsacul, ce se agăţase ca un purice pe spatele lui. Dacă s-ar fi mişcat, l-ar fi stropit pe Paul, dacă nu ar fi rezolvat problema, picăturile sărate ar fi inundat podeaua. Ţinea pumnii încleştaţi, strângându-I până la durere văzând când mijlocul zvelt al lui Paul şi pectoralii ce ieşeau din cămaşă, când proprii pectorali ce ajunseseră mai degrabă sâni de bătrână. Se auzi un bubuit şi se zguduiră amândoi, aproape căzând unul peste altul. Se blocaseră, atunci I se lipiseră hainele de piele, umede, le-ar fi rupt, s-ar fi dezbrăcat acolo scărpinându-se până la sânge, dar în schimb, nu, trebuia să se uite ţintă maldărul ăsta de oase frumos mirositoare, care butona de zor telefonul. Şi rânjetul lui satisfăcut când îi povestea lui cutare şi cutare de păţania asta, I l-ar fi şters cu cea mai mare radieră din lume, până când n-ar fi rămas decât un colţ de gură prin care să respire dacă ar fi fost răcit. Respiră. Gândi prea mult deodată şi sinapsele îi vibrau mai greu. Noroc că avea telefonul în mână! Îşi îndoi subtil cotul julindu-se de nişte aşchii, apoi se uită tâmp la el în timp ce Paul cel radios gesticula, dându-şi o şuviţă rebelă la o parte, apoi iar caraghios la telefonul său, butonând şi el, aiurea. Pe cine să sune? N-avea în agendă decât numărul de la poliţie, de la veterinar şi numărul lui Mihai care era surd şi cu toate astea răspundea când era apelat. Îl duse la ureche, începând să mormăie ceva despre lift, despre cât de cald e şi despre vremea de afară. Tuşi, rămăsese fără subiecte de discuţie şi nu-şi permitea să tacă altfel s-ar fi auzit tăcerea din receptor. Poate acum era momentul să-şi răzbune pechinezii. Cu ce drept a putut să le dea zahăr? Ca să rămână el unicul silfid din lumea aceasta? Doar pechinezii lui nu-I făceau concurenţă, nu îi luau damele şi nici măcar nu se pişau pe fustele lor. Nu, şi totuşi le dădea zahăr o dată pe săptămână.

Vanator

Stomacul o durea ca în fiecare seară. Aşa începeau zilele şi la fel se terminau. Ajunsese să creadă că în interior locuieşte o carie ce se hrăneşte cu intestinele ei, pentru că se simţea din ce în ce mai goală, mai uşoară. Privi plină de scârbă seiful de fier ce-I făcea cu ochiul, amintindu-I de nimic. Şi da, nimicul acesta o strivea, o transforma într-un gândac cu picioarele în sus, care toată viaţa se va chinui să fie normal. Decojea o portocală aşa cum îşi scutura substraturile atâtor euri şi faţete pe care le depozita cu stricteţe înăuntru sub cheie. Nu le putea vedea nimeni. Pentru toţi era aceeaşi persoană şi alta totodată. Îşi îmbrăca costumul de vânător gândindu-se la ce fel dragoste anomimă va ţinti în noaptea aceasta. Dacă ar fi fost bărbat, n-ar fi judecat-o nimeni. Se uită pe fereastră sperând că acolo jos e cineva care să o urmărească şi să o critice. Ar fi avut nevoie de aşa ceva, dar în schimb pereţii se ghemuiau de somn. Camera căsca în continuu transpirând fum de ţigară. Trebuia să plece acum, altfel ar fi rămas captivă până dimineaţă în ghearele propriilor demoni. Începuseră déjà să râcâie cu unghiile tăblia patului de nerăbdare. Îşi desfăcu sticla de vodka şi îşi turnă un pahar. Pentru curaj şi culoare în obraji, se gândea ea, retuşându-şi rimelul şi rujul. Se fixă în oglindă, scuturând din cap, trebuia să piară mutra de sfântă adormită, aşa că se pălmui uşor. Demonii se agăţaseră de oglindă dezvelindu-şi măsele putrede. Îi făceau semn, iar ea îi aprobă senină, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc. Dinăuntrul seifului se mai auzi un scâncet, o sforţare, dar nu tresări, ci îşi vedea mai departe de treabă. Se contemplă adânc, radiografiindu-şi fiecare por, fiecare rid, cută, grimasă. Ridică piedica pistolului, apoi deschise uşa seifului. Miros de putred şi nemişcare. Pregătise degeaba gloanţele. Calculă, mai era destul loc, concluzionă, aşa că o închise la loc. Îşi desenă zâmbetul şi blândeţea, apoi se urcă în taxiul galben din faţa scării. - La club Rendez-vous , vă rog!

Inertie

S-a trezit deodată din inerţie când tălpile păcăneau nervos lângă ea. Nu ştia ce să creadă, se gândea că încercau să-i spună ceva. Nu putea să deschidă ochii, pleoapele i se lipeau grele şi renunţase demult să se lupte. Chiar prefera să nu-i deschidă căci totul din cameră îi amintea de ceea ce se întâmplase, dar păcănitul continua şi încerca să-l descifreze ascultându-i cu atentie ritmul. Peretii o strângeau ca o cămaşă de forţă, se simţea o parte din ţesătura volatilă şi dură a betonului, învaţase să trăiască fără aer, iar acum picăturile de libertate o sugrumau, îi provocau alergie. Totul era ceva nou, ştia că oriunde ar păşi s-ar împiedica în lipsa unui ghid, a unui organism gazdă; picioarele erau subţiri şi firave ca a unei gazele nou-născute; prefera camera aceasta mică, singurul loc unde se simţea înşfăcată ca un bebeluş. Tălpile continuau să păcănească, împingând-o, pălmuind-o cu ridurile lor. Şi-a făcut curaj şi se ridică de pe patul moale şi cald. Rădăcinile trosneau, n-o lăsau să se îndrepte, picioarele îi tremurau nesigure. Trebuia! şi o ştia prea bine, dar avea nevoie de mai mult ca să reuşească, avea nevoie de un semn şi îl căuta prin camera ei. Întorcea capul, cerşind un răspuns, dar nu o vedea decât ceasul de pe noptieră care ticăia precum o bombă gata să explodeze. Papucii săreau în sus nerăbdători sau cel puţin aşa i se părea ei, pentru că nu deschisese ochii încă. Reusi să se îndrepte. Acum nu mai avea de făcut decât să se îmbrace şi să fugă. Se pipăi şi se miră că avea hainele pe ea. Încă un pas şi încă unul, încerca să menţină tactul ceasului, parcă astfel îi învingea voiciunea. Uşa se trânti brusc, tremura în acelaşi timp cu trosniturile pumnilor care se apropiau.

Gradina japoneza

Ne-am zâmbit. Aşa am făcut cunoştiinţă. N-a fost nevoie de strângeri largi de mână sau de saluturi stângace şi politicoase. Ştiam că un zâmbet este suficient, spune mai multe decât nişte cuvinte chinuite. Ochii ni se încrucişară în Grădina japoneză. Stătea pe iarba umedă şi citea o carte sub un copăcel. M-am chinuit subtil să descifrez titlul, dar nu am reuşit, mi-era teamă să nu se supere că îl observ cu atâta patos. Mirosea a primăvară, aroma aceea dulce de pământ jilav şi iarbă abia răsărită. Ne-am privit ca pe o recunoaştere, consimţeam să ne împărţim singurătatea: eu într-un colţ al grădinii, el în celălalt. Ne despărţeau oamenii gălăgioşi ce-şi pozau unul altuia. Râsetele lor ne apăsau pe amândoi ca o povară grea, eram de acord să ne-o facem mai uşoară.
Citeam ceva despre nişte frunze din România purtate de vânt până în Mexic. Autorul le compara cu mici şi insignifiante Dorothy, descriindu-le uimirea de a ateriza în locuri total necunoscute. Atunci s-a ridicat, mi-a zâmbit şi s-a aşezat lângă mine. Ne separa trunchiul unui măr înflorit ce-şi ningea nestingherit viaţa boemă. Mi se părea straniu să văd atâtea pecete de zăpadă, parcă păşeam în acelaşi timp în două anotimpuri diferite, mi se puneau la dispoziţie două universuri paralele, în care aş fi putut face orice. Ceea ce era şi mai ciudat, era sentimentul de a fi înţeleasă de cineva. Brusc nu mai reprezentam autista care iese singură la plimbare ş citeşte. Eram speciali împreună, iar acest lucru mă bucura de-a dreptul.
Frunzele mele îngălbenite se plângeau de prea multă căldură. Credeau speriate şi naïve că au ajuns în iad şi diavolul frunzelor le va fierbe la foc iute. Nu-mi imaginasem niciodată că galbenul poate ţine aşa tare de cald. Se întrebau fremătând cum ar putea ele să se descompună aşa, fără frig, ploaie sau zăpadă, doar vegetând în iarba din parcuri. Erau sigure că au câştigat pariul cu eternitatea, dar nu-şi dădeau seama de recompensă. Dar cum vor trăi fără copaci? Cum? Se înserase şi se simţea frigul, mă luase tremuratul. Am închis cartea şi vroiam să o bag în rucsac. M-a privit compătimitor şi mi-a arătat hanoracul său agăţat de o ramură. Am rămas, eram curioasă ce vor mai face frunzele mele.
Cercetau în stânga, în dreapta, târându-se pe sub bănci grijulii încât să nu le observe cineva şi să le strivească. Şi acolo era! Despuiat, agasat de păsările croncănitoare şi maronii. S-au gândit să-I redea culoarea, vitalitatea. Pregătite cu tecile la înaintare, s-au urcat pe crengile lui precum o armată cotropitoare. Dar vântul le dădea la o parte pe rând, lupta se încheiase repede şi le istovise. S-au văzut iar pe pământul umed neştiind încotro să o apuce. Aveau nevoie de un adăpost, de un loc cald şî dulce pe care să-l numească: Acasă.
Se înnorase şi se înserase de-a binelea încât nu mai era chip de citit. Ne-am ridicat amândoi şi ne-am îndreptat spre metrou. Urmăream stelele, umbrele arborilor care se legănau în vuietul maşinilor. Câtă armonie poţi găsi într-un oraş care se grăbeşte să moară! Poate e simfonia sfârşitului, o ultimă picătură de miere. Am chicotit împărtăşind aceeaşi părere, apoi ne-am despărţit aprobând din gene că ne vom mai întâlni şi am mers în direcţii opuse. Câştigasem un prieten, poate chiar un suflet pereche şi m-am oprit în loc să-l privesc, să ghicesc în paşii săi bucuria.
Trecuseră două săptămâni şi mă temeam că prietenul meu de lectură mă uitase. Dar era tot acolo, sub mărul care se scuturase de povara florilor. Mă dojenea cu privirea care părea a spune: ai lipsit data trecută. M-am aşezat lângă el observând că-şi schimbase cartea. Nu m-a interest să descifrez, ci eram puţin ruşinată că eu nu mi-am mai continuat povestea cu frunzele. Mă chinuiam să-mi amintesc unde rămăsesem şi vânturam paginile nehotărâtă. Îmi smulse coperţile şi îmi arată exact rândurile lăsate în suspensie. Împietrisem, dar i-am mulţumit stânjenită fără să scot un sunet.
Frunzele mele se rugau de copac să le primească, îi aduceau ofrande, îi prezentau toate posibilităţile de aşezare a lor pe crengi, spunându-I care formă I se potriveşte mai bine şi îi pune în evidenţă trăsăturile de Don Juan. El le credea fiindcă demult nu mai primise atâta atenţie de la nişte persoane delicate şi feminine. Îşi vindeau frumuseţea eternă cu promisiuni pompoase, erau gata-gata să semneze contracte şi procese verbale. Orice numai să aibă ramuri deasupra capului, căci fără ele se simţeau ale nimănui, orfane şi singure. Îl convinseră cu complimentele lor siropoase, visa la măreţie, la admiraţie din partea trecătorilor şi mai ales din partea fetelor tinere şi frumoase. Imediat se instalară, creându-I o imagine de geniu pustiu, pentru că erau de părere că aceasta ar impresiona mai mult şi ar vinde mai bine. Timpul trecea şi apăsa tinereţea veşnică. Apăreau labe de gâscă în colţul ochilor, gropiţe în bărbie şi nu înţelegeau cum se poate una ca asta. Îmbătrânea eternitatea?
Povestea mă plictisea din cale afară şi nu înţelegeam de ce am ales o carte în care nu se întâmplă nimic. Nu pricepeam nici cum nişte frunze ar putea fi purtate atât de departe, nici cum nu putrezeau niciodată. Legile naturii nu se potriveau pur şi simplu cu legile acestui scriitor. Iar veselia ce le cuprinsese nervurile ridate era cu atât mai stranie cu cât se datora unui soare anemic. Credeau că vine toamna, iar asta le făcea fericite, radiau ştiind că vor căpăta libertatea mult dorită, neştiind exact ce le opera acum să fie descătuşate. Ele se legau de copac, îi plângeau unduirile, trosniturile, scorburile ce-l dureau ca nişte răni, sufereau odată cu nenorocirea lui. Săream paragrafe întregi citind restul doar ca să fie parcurs, în schimb urmăream în secret liniile dulci ale bărbiei sale, buclele definite şi şatene. Aş fi vrut să aflu ce se ascunde în spatele ochilor mari, verzi şi foarte preocupaţi de cartea lor. Era pătruns întru totul de conţinut, trăind fiecare silabă, fiecare cuvânt. Mă fermeca tocmai irealitatea pe care o emana. Simţeam nevoia să-mi vorbească, să mă ia de mână şi să mă asigure că totul va fi bine, că nu este nevoie de cuvinte deşarte pentru a confirma o legătură. Exista aşa ceva între noi? Brusc mă cuprinsese necesitatea certitudinii, vroiam să ştiu, iar corpul meu începea să se neliniştească, piciorul drept mi se bâţâia de nerăbdare, iar oftatul devenise de necontrolat. A crezut că mi-am terminat romanul şi mă găsesc într-o poziţie stânjenitoare. A scotocit în rucsacul pe care-l avea alături şi-mi întinse un roman de Milan Kundera. Zăpăcită, am acceptat şi l-am deschis, prefăcându-mă extaziată de frazele de introducere. Mi-era teamă să nu-mi surprindă falsitatea trăirilor, dar era prea preocupat de propriile sale fantasme.
Întâlnirea urmări acelaşi tipar: se înseră, se făcu frig, astfel condiţiile erau nefavorabile lecturii. Am hotărât să plecăm, iar eu pândeam momentul în care îi voi adresa un cuvânt. Îl priveam cu coada ochiului, apoi întorceam capul spre maşini, oameni, blocuri. Nu ştiam dacă trebuie să pară că îl observ sau că mi-e indiferent. Emoţiile şi acel “trebuie”, care mă măcina pe dinăuntru, mi-au stat în gât tot drumul. Abia când am pornit-o în direcţii opuse, am fost în stare să-I murmur un “la revedere” stângaci. Nu mi-a răspuns şi şi-a continuat drumul. Încercam că de obicei să măsor sentimentele prin mărimea şi repeziciunea paşilor. Dar de data aceasta, egalitatea lor perfectă mă exaspera.
În duminica următoare m-am prezentat cu o carte de Cioran, mă gândeam că îl voi impresiona, că vom schimba păreri despre pesimismul său. Eram încântată că sunt legată de el prin cartea aceea împrumutată şi-mi pregătisem un discurs întreg despre ea. Îmi luasem notiţe ca o elevă conştiincioasă şi ardeam de nerăbdare să I le împărtăşesc. Afară era o vreme frumoasă şi caldă, de primăvară târzie, mirosul verii se instalase şi îmi impregna energia acestui anotimp. Grădina pustie nu mă sperie la început, eram sigură că se ascunsese în vreun cotlon interesant, poate copăcelul acela firav nu-I mai oferea atmosfera comodă. Am străbătut-o de-a lungul şi de-a latul, însă nici urmă de el. Rupsesem vraja se pare, iar basmul se evaporase ca un abur.

Fragmente 2

Nu se vede nimic, dar creionul scrijeleşte hârtia neîncetat.

Mircea: Ce-ar fi să creez un personaj fără nume, fără sex, fără vârstă? Un personaj al nimănui. Măcar aşa voi şti că nu există nicăieri, că nu e o copie.

În dreapta scenei, într- un colţ începe să se lumineze un om îmbrăcat în latex, stând chircit într-un cerc. Are faţa desenată, iar zâmbetul oscilează: când trist, când vesel. În timp ce Mircea îl descrie, personajul începe să se mişte întocmai.

Mircea: Ar fi neîndemântatic la început cu viaţa, împiedicându-se de în proprii săi paşi, apoi de albine zumzăitoare pe care încearcă să le alunge cu mâna. Ar cădea brusc de greutatea uimirii în care se află, pipăind cu nesaţ podeaua. Adulmecând fiecare adiere a vântului. Aceea e o floare? Aceea e o umbră? Şi n-ar exista oameni… doar umbre asemeni lui, fără nume. Iar el n-ar fi nevoit să se înroşească până în vârful urechilor când ar spune cuiva pe nume, căci n-ar avea sens. Aici nu se etichează nimic. Sunt doar figuri la fel, dar mereu altele, care se plimbă, se schimbă dispar. Şi cum ai putea îndrăgi ceva ,ce nu s-ar numi în niciun fel? Ceva ce nu poţi distinge ori simţi în ceaţa groasă care te înconjoară. Din ce în ce mai groasă, încât abia te mai poţi mişca. Te cuprinde, te leagă. Să stai nemişcat la spectacolul ce ţi se pregăteşte! Şi se împinge cu coatele în vidul care-l împrejmuieşte şi-l respinge deopotrivă. Abia mai observă umbrele care aleargă, chicotesc în pumni, se îmbrăţişează, se sărută, apoi se despart şi apa curge năvalnic pe feţele lor ştergându-le zâmbetul. Se fugăresc într-o horă nesfârşită. Ar striga ajutor, dar nu ar şti cui. Degeaba întinde mâinile disperate spre ei, nu mai poate sta în picioare prea mult, ceaţa îi apasă umerii şi gâtul. Glasurile se pierd, se îndepărtează sau poate i-a slăbit auzul. Se prăbuşeşte căci îl dor picioarele de atât zbucium.

Întuneric.

Fragmente

-Parcă un crater îmi înlocuieşte stomacul nimicind-ul, lărgindu-l până la inexistenţa totală. Este vidul nemulţumirii ce m-apasă.

Mircea socoteşte la biroul lui cu ochelarii maro stând pe vârful nasului, gândurile se aud ca un ecou printre păcăniturile tastelor calculatorului ştiinţific şi arogant. Lampa pâlpâie obosită, în restul camerei e complet întuneric.

-Mereu singur, mereu împreună, mereu oscilând cu picioarele între două luntre, străduindu-mă să-mi păstrez echilibrul. Apa este aproape. Încă un pas şi-mi pot lua adio de la inerţia aceasta surdă. Cum pot decide care e barca mea, dacă pe mine mă amuză aşa de tare acest balans ridicol care mă face cu atât mai viu cu cât sunt mai aproape de moarte.

Oftează, îşi scoate ochelarii şi se freacă la ochi, îi şterge cu bastista, apoi şi-I pune la loc.

-Mă neg şi revin la forma iniţială, o luptă perpetuă între da şi nu. Asa e şi cu singurătatea. Se distruge şi se creează precum o pasăre Phoenix. Of, am o obsesie, de când cu filmul ăla… 1200 plăci de oţel vândute, venituri egal… Imi place să fiu singur într-o mulţime de oameni. îmi place să-i privesc, să le studiez viaţa îndobitocită. şi atunci mă simt în afara timpului pentru ca sunt singurul care conştientizează mecanismul lor de păpuşi întoarse cu cheia. îmi place să-i urmez, să mă prefac că sunt de-al lor, o oaie care păşeşte cu capul în pământ, care urcă scările de la metrou în perfectă monotonie şi linişte. Dar nu mă grăbesc, refuz. Timpul stă in loc, iar eu îi privesc şi ei au aerul că ştiu, au descoperit faptul că sunt singurul care nu poate fi atacat de erodarea timpului. Sunt invidioşi, ochii lor sticlesc de răutate, de revoltă faţă de propria resemnare. Le zâmbesc dulce, cald, triumfător. Nu mai pot să fiu singur cu mine însumi. Aş vrea să fiu ţinut sub papuc de propriul meu eu poetic şi veşnic trist.

Telefonul sună, răspunde sec şi grăbit, trânteşte în receptor.

-Venituri totale minus cheltuieli totale… în schimb rătăcesc în acest limb demonic. Ce să-I cer existenţei? Nimic. Nu am dreptul. Ea e ocupată doar cu trăirea, nu cu inerţia oarbă. Ah şi craterul din stomac!

Îşi dă două palme, se ciupeşte, îşi scutură capul şi păcăne din nou tastele calculatorului.

-Venituri din vânzarea mărfurilor plus venituri din produse finite plus…

Vocea I se pierde odată cu stingerea treptată a veiozei.