vineri, 6 iulie 2012

Vineri


Era inutil! Îi venea să zbiere din adâncul plămânilor. Ţinea în mână pixurile, foile boţite şi pătate şi îi părea rău că nu poate să găurească cu ele pereţii şi geamurile. Inutil! Le mototolea, le înghesuia, le călca în picioare nemai vrând să vadă nici măcar o literă căci îi era prea silă. De el, de alţii, în general aşa, deoarece se plictisea cumplit şi nu mai era în stare să cultive decât sentimente distrugătoare. Ar fi dat foc la ceva şi poate aşa ar fi fost mai palpitant, dar nu, se holba la hârtia goală şi hârtia la el, neavând nimic să-şi spună. Picăturile de sudoare care îl gâdilau pe gât, pe mâini, pe picioare îl făceau să se simtă şi mai penibil, părea astfel mai puţin bărbat, mişcat de o apă sărată şi enervantă.
Avea prea multe lanţuri şi le refuza, refuza să le mai vadă, calcându-le în picioare şi cu toate acestea nu dispăreau. Îl bântuiau, păsări de pradă nesătule, zgâriindu-l, ciupindu-l. până la sânge. Nu se apăra, aşa avea iluzia unui corp viu în care mai pulsează ceva, căci în rest, era o linişte de mormânt. Scria acelaşi lucru, pe care îl rupea apoi în bucăţele mici-mici, le dădea foc , apoi se chinuia să adune scrumul de pe covor. Se gândea la Bukowski, dar el n-ar fi putut să bea, ar fi adormit pe loc cu capul pe foi, I s-ar fi făcut greaţă şi ar fi fost astfel obligat să iasă din casă. Şi nu, scrisul nu te alege pe tine, i-ar fi strigat bărbosului indolent care-l privea din coperta cărţii, dar nu mai avea forţă nici măcar pentru o gură de aer. Si nu se se simtea ales deloc, ci mai degraba sifonat ca o foaie de ziar cu care-si fac cuib boschetarii. 
Strânse toate începuturile şi le dădu foc. La asta se pricepea cel mai bine, apoi făcu lebede negre, fragile, plutind prin toată camera. Poate aşa va uita ce trebuia să uite, poate aşa va reuşi să deschidă geamul căruia I s-a înţepenit mânerul. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu