Sinking

Îi ţiuiau urechile. Pavilionul devenise o branhie care se zbătea simţind apropierea inevitabilă. Încă un gest. Reluare. De la capăt. Mai adânc. Totul trebuia să se petreacă exact, rapid şi treptat. Precum mâna unui chirurg care extirpă tumoarea, aşa îl extermina pe celălalt, care acum pulsa inima amândurora, inima care refuza să-şi ţină respiraţia, vrând să simtă toată plenitudinea valurilor, care acum se chinuia să ridice braţele şi să apuce orice, numai să ajungă la mal.

 Încă un gest. Reluare. De la capăt. Mai adânc. Ode to sad disco, ciocanul, nicovala, scăriţa…. Să mă vadă cineva, Nu, nu se poate, E întuneric, dar o lanternă ar bate până aici. Nu, nu se poate. Apa îi presa timpanele. Ce faci? Îi strigau speriaţi absurdul şi inutilul. Ce dracu faci? Îşi duseseră mâinile la tâmple, nu mai aveau scăpare. Apa le umezise deja genunchii. Nu, nu se poate, o zgâlţâia celălalt, încercând să o readucă în simţiri, însă sarea era mai dulce ca niciodată.

Încă un gest. Mai adânc. Se infiltrase în otolitele echilibrului, încât stelele păreau un carusel imens şi albastru. Albastru, da, albastru ca toate firele acelea de aţă care-I atârnau din rochiţa albastră, care când bătea vântul o izbeau peste faţă şi ea le împingea înapoi sperând să nu mai vină, să o lase în pace cu nimicul lor albastru, dar gustul de aţă revenea, îi umplea gura şi o obliga să se întoarcă  din drum. Şi da, privea obsesiv spre acea cărare, spre nicăieri, spre timpul curb şi buclat care poate duce înapoi cu mare  uşurinţă. Doar un pas, atât.

Putea să jure că aude sirene cu cozi ascuţite bătându-se, care pe care. Cine va gusta din acest festin prima? Reluare. Nu. Am ajuns. Mai adânc. Şi celălalt ţipa, ţinându-se la suprafaţă, Cineva, cineva, mă vede cineva, dar algele îi coseau buzele şi lacrimile, căci liniştea îi spărgea pieptul.  Mâna, prindeţi-mă de mână, şi umbrele sirenele chicoteau, aruncându-I valurile mai adânc în inimă ca un vârf de cuţit. Mâna, prindeţi-mă de mână, se întindea spre întunericul ce se tăvălea de râs, mână, prindeţi-mă îî răspundea printre rafalele de vânt.

Încă… nisipul acela fin şi atâtea scoici în adâncul unei mări. Celălalt se ascunse într-o scoică. Fii singură, na! şi închise capacul tremurând. Mai adânc… scoica se risipi printre valuri.