Trandafir albastru

Statea zgribulit intre atatia trandafiri rosii, spinii lor nici macar nu-l atingeau, treceau prin el ca printr-o tinta invizibila si imposibil de doborat.
-Intr-o zi o sa ajungem la soare.
-Si o sa-i intindem razele precum margele pe ata.
-De la blitz, de acolo vine lumina asta orbitoare.
-Cineva incearca sa ne fure amintirile.
-Nu, nu, cineva ne imprumuta viata.
-O poveste, da, o poveste de nescris.
-Sau care nu trebuie scrisa.
-Eu intotdeauna cant povesti.
-Ai si orga, nu?
-Cine nu are orga?
-Unde?
-Nu, e doar un copil scartaind!
-Deseneaza, ma!
-Nu se mai aude nimic. Hai sa mergem!
-Poate in urmatoare viata o sa avem picioare.
-Si daca o sa fim iar flori?
-M-am plictisit! dau toate ochii peste cap.
-Uite, ninge!
-Si daca se preface?

Samuel Beckett

muzica a indiferentei
inima timp aer foc nisip
al tacerii prabusite de iubiri
acopera-le vocile si fa astfel
incat sa nu ma mai aud
tacand

din volumul "Poezii urmate de Mizgalituri"



(fara vreo legatura cu, sau poate da,:)




Paul Klee-Mask of Fear.

Observatii

Ea este precum orice "ea" pe care o intalnesti ziua in amiaza mare, ea nu se poate descrie, ci traieste in case, pe strazi, in magazinele aglomerate, in biblioteci, in pub-uri pline de fum si bautura. Ea merge cu o lupa si un carucior dupa sine. Priveste lumea din jur cu foarte mare atentie, mereu gaseste ceva care sa iubeasca si sa urasca. Apoi, acel ceva trebuie pus intr-una din valizele din carucior. Cand nu incape, il preseaza cu pantoful pana devine doar amintirea unui trandafir cu spini sau fara. Caruciorul ei nu e niciodata plin, desi are o infinitate de valize care se deschid si se inchid mereu. Unele goale, de fapt majoritatea sunt goale, desi incearca sa le umple mereu, ele nu se mai termina si se maresc din ce in ce, gata sa o inghita. Dar ea e fericita, valizele ei nu sunt o povara, ci le accepta cu seninatate, ba chiar se bucura ca are o cruce de carat.
Ea este precum un greier, care iarna isi face pat si paturica din propriile sale pasiuni.