Reîncarnarea păpădiei

Păpădia este un soare pitit între frunze scânteietoare, ce-şi priveşte cu smerenie şi cu mândrie, deopotrivă, Creatorul. Urmăreşte cu sufletul zâmbind fiecare nor, fiecare ploaie, fiecare copil ce aleargă binevoitor în juru-i. O păpădie neculeasă de ochii jucăuşi ai unui copil se consideră o păpădie tristă, şi-şi pleacă ochii-n pământul rece, aşteptându-şi iarna crudă. Încă mai speră, cu privirea încruntată spre viaţă, numărând clipele primăverii, verii, toamnei. Lacrimile îi înmoaie trupul, îl martirizează, şi atunci se preschimbă, într-o lună pictată cu fulgi de nea, răsărind ca un curcubeu de raze cărunte. Atunci, o mână gingaşă rupe firul de păpădie, închide ochii şi-şi pune o dorinţă. Suflă cu putere, ajutată de vântul jucăuş (el mereu îndeplineşte dorinţele oamenilor), trupul păpădiei se răspândeşte în mii de zări, călătorind până la soare, unde se creionează destinul unei alte surate. Păpădia moartă îşi înalţă sufletul tremurător până la lună. Ea primeşte în răsplata acestei vieţi nefericite, o viaţă lungă, nestatornică, timp în care trebuie să-şi găsească fericirea şi idealul său. Primeşte identitatea unei pungi de plastic, liberă de orice constrângere, plutitoare pe râul învolburat al lumii. Tovarăşul ei e vântul, prieten absolut, dar şi duşman, deoarece punga de plastic trebuie să-şi înfigă bine unghiile în fericirea găsită, pentru a nu fi dusă mai departe de vânt. Se înţeapă în crengile copacilor, zăboveşte în iarba cu rouă, buimăcită de tumultul ei. Respiră adânc, ţinându-se de acel fir negru absolut, ce merge nestingherit pe lângă blocuri. Se lasă iar în vâltoarea chinurilor sale şi pluteşte… pluteşte continuu spre fericire, fericirea muşcată de nori…

incursiune in lumea bulevardului tomnatic

S-a întâmplat să fie o zi caldă, caldă zi, cu un soare dulce, căruia nu-i puteai rezista cu niciun chip. Era una dintre acele zile pe care poţi să o respiri doar afară, în tumultul parcurilor, o zi pe care o simţi ca pe o minune adevărată. Cu o carte în mână, cu o revistă, sau poate doar cu buzunarul de la geacă, orice om al acestui oraş se poate bucura de o plimbare relaxantă pe bulevardul mirific în anotimpul de toamnă, cu eventuale popasuri lângă bănci însorite. Cu greu găseşti un loc de refugiu, dar cu toate acestea, eşti, deodată, pus în faţa unei mari-mari dileme: să te aşezi pe banca umbrită de salcia încovoiată de vreme, sau, mai bine, pe o saltea moale şi confortabilă, amenajată la dreapta băncii? Răcoarea învinge şi te vezi nevoit să renunţi la confort, în favoarea unei bănci însorite, înconjurat de lumină. E atâta linişte în jur încât poţi auzi şi foşnetul frunzei ce cade. Te întrebi ce-o fi cu săraca saltea părăsită de trecători, de ce nimeni nu se îndură să-i ofere căldura sufletească de care duce atâta lipsă. Probabil din cauza frigului, ce a pus stăpânire pe tot oraşul şi pe toate fiinţele… Brusc, vezi un zâmbet de fericire pe chipul saltelei. Din depărtare se zăreşte un cetăţean vesel de viaţă, legănându-şi uşor cântecul, cu paşi mărunţi în ritm. Îşi îmbrăţişează salteaua cu un dor nespus; cei doi sunt precum mama îndurerată şi copilul nevăzut de mult timp şi aşteptat cu dorul în suflet. Omul scoate din buzunar o felie de pâine mucegăită, uscată, dar o împarte cu lacrimi în ochi, cu tovarăşa lui de suferinţe. Are ochii-ngălbeniţi de frig, dar cu scânteia colţului de fericire numai a lui, din încălţările destrămate se văd ciorapii, îngropaţi în tristeţe. Jumătate de felie o dă saltelei, mângâind-o duios şi jumătate o aruncă glumeţ câinelui din trandafirii de vizavi. În ochii lui tresaltă ca nişte flăcări bucuria şi prietenia.

ziarul de braila- 1 nov 2008

JURNAL DE CENACLU

Motto: “Tronul literaturii stă neclintit deasupra ruinelor timpului” .(Rabindranath Tagore )
Ziua de marţi, 21 octombrie, a fost o zi cu adevărat fericită pentru toţi elevii atinşi de vraja condeiului. Cenaclul literar ”Metamorfoze” al Colegiului Naţional ”Nicolae Bălcescu” şi-a început existenţa reunind elevi pasionaţi de literatură – poezie, proză, eseu etc. – alături de prof. Ana Maria Zlăvog, inspector şcolar de specialitate, şi de prof. Marcel Ganea, coordonatori ai activităţii, precum şi de prof. Rodica Georgiana Scarlat. În cuvântul de deschidere, prof. Ana Maria Zlăvog ne-a dezvăluit câteva din planurile ”secrete” ale cenaclului, reuşind astfel să ne entuziasmeze pe toţi şi să alunge puţin din atmosfera formală şi ostilă specifică unui asemenea început, creată din cauza faptului că nu ne cunoşteam între noi foarte bine. Ideea înfiinţării unei reviste a cenaclului a aprins sufletele noastre şi ne-a făcut să visăm la clipa când ne vom vedea numele nostru scris pe o pagină muncită şi creată de noi. Ne-am deschis încet-încet, prezentându-ne şi destăinuind câte puţin din pasiunile şi din preocupările noastre. Unii mai timizi, alţii mai încrezători, toţi obosiţi după o zi de şcoală, ne-am împrietenit şi ne-am lăsat uniţi de iubirea pentru cărţi şi creaţii. Întrebarea pusă de prof. Zlăvog ”Ce este cenaclul?” a răsunat în mintea tuturor ca un ecou. Încercăm să găsim răspunsul în noi, ştiind că el face parte din fiinţa noastră, rămânând ca noi să-i desluşim înţelesul, prin poezie, prin întâmplarea întoarsă în text. Proiecte Am stabilit întâlnirile viitoare, pentru a ne pregăti din timp, aventurându-ne în dezbateri despre lumi imaginare îmbrăcate-n mituri, iele, mistere, despre scriitori ce se închină timpului şi ne dau ticăitul ceasului auriu de pe masa de scris. A citi şi a crea pur şi simplu nu este suficient, trebuie să învăţăm din ideile şi tehnicile de redactare ale scriitorilor consacraţi, pentru a deveni tot mai buni în ceea ce ne place să scriem. Informaţiile au fost notate, vorbele reţinute şi toţi, cu sufletul la gură, ştiam că va veni şi rândul Marii Încercări: trebuia să ne citim propriile noastre creaţii, răspicat şi stăpâni pe noi, mândri sau nu de ele, era firesc să le împărtăşim cu ceilalţi. Pentru «a sparge gheaţa» şi pentru a le da curaj celorlalţi, am citit noi primii, cei care am fost în tabără, deşi emoţiile au fost la fel de mari şi pentru noi. Dovedind talent şi sensibilitate, cea mai tânără membră a cenaclului, Roberta Ion, din clasa a VI-a, a citit două din poeziile sale. Astfel, noi proiecte s-au ivit la orizont. Andrei Ene, clasa a XI-a A, şi-a exprimat dorinţa de a ”împrumuta” poeziile Robertei, pentru realizarea unor acorduri de chitară. Genurile literare au fost diverse. Cătălina Codruz, din clasa a X-a E, a citit un eseu, dar poezia a «dominat» scena, având mai mulţi susţinători printre care Adina Staicu din clasa a XII-a F, Vlad Pârlog, cl. a XI-a A, Ana Maria Budur, cl. a X-a C. Cu toţii am fost bucuroşi să aflăm noi idei de la colegii noştri, le-am ascultat cu plăcere şi entuziasm. Sfaturile primite de la domnii profesori, vizând ordonarea priorităţilor şi organizarea lecturilor, au fost primite cu căldură, încercând să le urmăm cu conştiinciozitate. Prima şedinţă de cenaclu a luat sfârşit, speriaţi fiind de răcoarea nopţii şi a temelor pentru a doua zi, promiţându-ne că ne vom vedea din nou, în aceeaşi atmosferă caldă, a unei noi prietenii ce răsare în sufletele tuturor, ce ne leagă adânc, împărţind aceeaşi taină, elevi şi profesori deopotrivă.

:)

pauza de refacere psihica...