S-a întâmplat să fie o zi caldă, caldă zi, cu un soare dulce, căruia nu-i puteai rezista cu niciun chip. Era una dintre acele zile pe care poţi să o respiri doar afară, în tumultul parcurilor, o zi pe care o simţi ca pe o minune adevărată. Cu o carte în mână, cu o revistă, sau poate doar cu buzunarul de la geacă, orice om al acestui oraş se poate bucura de o plimbare relaxantă pe bulevardul mirific în anotimpul de toamnă, cu eventuale popasuri lângă bănci însorite. Cu greu găseşti un loc de refugiu, dar cu toate acestea, eşti, deodată, pus în faţa unei mari-mari dileme: să te aşezi pe banca umbrită de salcia încovoiată de vreme, sau, mai bine, pe o saltea moale şi confortabilă, amenajată la dreapta băncii? Răcoarea învinge şi te vezi nevoit să renunţi la confort, în favoarea unei bănci însorite, înconjurat de lumină. E atâta linişte în jur încât poţi auzi şi foşnetul frunzei ce cade. Te întrebi ce-o fi cu săraca saltea părăsită de trecători, de ce nimeni nu se îndură să-i ofere căldura sufletească de care duce atâta lipsă. Probabil din cauza frigului, ce a pus stăpânire pe tot oraşul şi pe toate fiinţele… Brusc, vezi un zâmbet de fericire pe chipul saltelei. Din depărtare se zăreşte un cetăţean vesel de viaţă, legănându-şi uşor cântecul, cu paşi mărunţi în ritm. Îşi îmbrăţişează salteaua cu un dor nespus; cei doi sunt precum mama îndurerată şi copilul nevăzut de mult timp şi aşteptat cu dorul în suflet. Omul scoate din buzunar o felie de pâine mucegăită, uscată, dar o împarte cu lacrimi în ochi, cu tovarăşa lui de suferinţe. Are ochii-ngălbeniţi de frig, dar cu scânteia colţului de fericire numai a lui, din încălţările destrămate se văd ciorapii, îngropaţi în tristeţe. Jumătate de felie o dă saltelei, mângâind-o duios şi jumătate o aruncă glumeţ câinelui din trandafirii de vizavi. În ochii lui tresaltă ca nişte flăcări bucuria şi prietenia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu