Sfarsit

Toiegele îi erau înfipte în pământ. Degeaba le scutura şi încerca să le dezgroape. Mâinile I se încolăciseră în jurul lor inerte, lipsite de vlagă. Genunchii îi erau juliţi şi sângerânzi. Se uita la banca din faţa lui, mângâiată de florile de salcâm, ştiind că nu va putea ajunge la ea niciodată. Gâtul I se înţepenise, muşcat de un şarpe invizibil, ce-l înţepa cu clopoţeii săi. Îl durea stomacul să mai respire. Se sprijinea pe toiegele fixe, cu ambele braţe, acum lipite de lemnele bătute de soare. Transpiraţia rece îl făcea să tremure înaintea rădăcinilor de copac care începeau să se împrăştie ca o reţea noduroasă de întuneric. Şi ştia că asta e. Că oamenii vor trece prin el şi pe lângă el. Că atingerea unei fiinţe omeneşti era ceva care I se refuza cu toată obstinaţia. Şi ştia că merită cu fiecare zvâcnire a clopoţeilor în gâtul lui, cu fiecare solz care I se împlânta în stomac. Aproape că-I ieşeau prin piele şi tot nu-şi găsea vina. Dar palmele s-au cusut de lemnele neputincioase, care năpădeau acum de furnici şi carii. Ţărâna nu se mai vedea, suspendat în vid aşa cum era, încetase să se mai zbată. Se resemnase pentru ceva ce nu ştia nici el, imposibil de a se fi hotărât dinainte dacă să stea pe parte de umbră a băncii sau pe partea cu soare. Şi capul îi vuia ca o cale ferată, ca un tren prins într-o gară pustie, ce-I mănâncă fiecare strop de combustibil, împotrivindu-se părăsirii definitive. Iar cu cât rădăcinile se extindeau legându-l de stâlpuri, de maşini, de blocuri, ştia că e o comuniune de carton. Răsuflarea I se chircea înspăimântată şi ruşinată, nu vroia să o observe nimeni sau să o judece că trăia atât de zgomotos.
  Îi urcau de-a lungul picioarelor ghemuite, iar sângele se închega, de-a lungul braţelor şi toiegelor unindu-le, făcându-le să dispară pentru totdeauna. Măcar avea sentimentul unui tot unitar, al unui întreg în care privitul la sine însuşi duce la autodistrugere. Îl atrăgea cu sclipirile minunate de negru, era o culoare pe care n-o puteai refuza, îţi hipnotiza ochii, până când irisul, pupila, corneea deveneau un singur corp sclipicios. Exact ca o stea care colapsează sub propria gravitaţie.

Un morman de noduri negre. Şi ceva ce seamănă cu ochii, întrucât să te întrebi: e chiar o fiinţă vie? 

Sfarsit

 Eu: Distrugi vieţi aşa cum jumuleşti gâtul unei păpuşi de plastic. Trosc! Şi gata, s-a scrântit pentru totdeauna.

 NuEu ia odorizantul de cameră şi-l împrăştie disperat pe pereţi, pe pat, încercând să sperie cele două muşte care se roteau bâzâitor.

  Eu:  E de ajuns să râcâi un pic poleiala de aluminiu şi mizeria iese la suprafaţă. Doar o zgârietura de unghie şi fiara sare să-şi înfigă colţii. Şi-apoi se vorbeşte despre murăturile din grădină, despre aspiratorul prăfuit care zace sub o masă în balcon. S-au prăfuit toate, de aceea unghiile sunt necesare. Un pic de sânge purifică.

 NuEu ia sticluţa cu parfum, îşi împrospătează batista şi-şi acoperă nasul cu ea. Deschide geamul şi stă agăţat de pervazul lui. Un roi de muşte îl izbeşte drept în faţă. Mârâie şi loveşte cu braţele.

  Eu: Un izvor de sânge mumificat e altceva. Se dezintegrează, se împrăştie, iar pielea crapă sub asemenea povară. Până şi sufletul crapă. Se transformă într-un deşert, din care nu ştii cum să ieşi. Ai vrea să atragi căprioare, vulpi, cerbi, dar te îngropi în ghearele scorpionilor. Te anesteziază până la împietrirea perfectă. Până când devii o statuie desăvârşită, graţioasă.

NuEu: Trebuie să sunăm la dezinsecţie. (abia se mai aude din cauza bâzâiturilor) Aşa ceva nu se mai poate. (se plimbă de colo-colo cu roiul de muşte după el)

 Roiuri şi mai multe de muşte sosesc şi-l atacă pe NuEu. Urlete. Ţipete. Rostogoliri. Mormăieli. Tăcere. Eu priveşte placid.

                Eu: O statuie nu putrezeşte niciodată, oricât ar fi de singură.

Gol

Eu îmbrăcat în salopetă neagră, stă într-o jumătate de ou spart în mijlocul camerei, care îl acoperă până la umeri.

Eu: Foc sau apă, mereu dau pe lângă ţintă. Iar aburul ăsta mă strânge de gât. (tuşeşte şi rupe o bucată din coajă. Îi ies mâinile.)

NuEu: Totul e sincronizarea. Înveţi prea târziu. (cască, se şterge la ochi şi aruncă cu săgeţile încă o dată. Nu nimereşte)

Eu: şi linia asta de tren, da, se mişcă, se clatină. Iar respir cu plămânii altcuiva. (cojile se crapă până la brâu)

NuEu: Mereu tu. Mereu împrumuţi. Mereu vrei să stai în echilibru pe un val care vine şi pleacă. (rupe o pagină din carte şi aruncă altă săgeată)

Eu: Se rotesc în jurul meu. Toate seamănă cu locomotiva aia cu aburi unsuroasă care m-a pierdut. O aud cum vâjâie ca un şacal în coastele mele, trăgându-mă cu dinţii să nu cumva să cutez să mă urc în alt tren. (sparge încă un pic oul şi iese cu piciorul drept afară. Tremură)

NuEu: Te-ai împiedicat de perne. Aprinde şi cealaltă lumină. (rupe acum multe pagini, în care înfige săgeţi)

Eu: De ce n-am rămas în gară? Era linişte, era… . Iar acum mă ia vântul şi e al naibii de frig. (oul se sfarma de tot si ia foc)

NuEu ia o scară, o propteşte de perete, se urcă, deschide o trapă în tavan, apoi se trânteşte în pat şi rupe paginile.

Eu se fereşte. Ceva îl atacă din toate direcţiile. Sunete de locomotivă. Aburi. Se ghemuieşte sub o pătură.

NuEu: Dar aprinde odată lumina aia. Fug cuvintele şi nu le pot strivi. 

Search

Peter Smith închidea şi deschidea televizorul. Butona aiurea, pufăia dintr-o ţigară imaginară, îşi scotea pălăria şi iar o îndesa pe cap. Cam cât îi trebuie unui suflet să călătorească până la el acasă? Nu calculase niciodată. Răsfoia foile caietului aproape rupt, nimic, nu găsea niciun detaliu care să-l ajute să calculeze timpul în care caucazianul acela frumos ar putea apărea aici. Să-l pun să-mi cureţe kiwi sau mai bine să danseze sau... nu se putea hotărî ce avea să facă cu primul lui suflet câştigat astfel. Trăgea cu coada ochiului la cutia neagră de pe masă care trebuia să-l anunţe de iminenta şi mult dorita apariţie. Doar apăsase corect, doar era inventat de el. Să fi greşit oare? Pufăi, ştiri, muzică, sport. Degetele îl îngrozeau prin stupiditatea cu care se mişcau pe telecomandă. Respira un aer la fel de stupid, purtând o pălărie de tot râsul, roasă de molii, nişte molii inutile pe acest pământ. Luciditatea începea să-I împungă muşchii.

                Dădu volumul mai tare: “Astăzi un bărbat în vârstă  de 40 de ani a fost găsit în parc, contemplând aproape împietrit un copac. Bărbatul pare să fi pierdut orice contact cu lumea exterioară, iar medicii de la spitalul judeţean încearcă să determine un diagnostic potrivit. Momentan… “

                Luă aparatul de pe masă care începuse să clipocească jucându-se şi urmări seringile ascuţite cum intră în vene. Abia zâmbi, căci îl strângeau colţurile gurii. Apăsă butonul şi o adiere roşcată ţopăia prin rafturile bibliotecii, adulmecând praful. Simţi cum golurile din sine se astupă doar la suprafaţă, cum vântul vidului nu-l mai doboară şi pustieşte. Mâini, picioare transparente şi stupide dansau printre scaune. Deci, da, e bun de dans. Poate o fi bun şi de glume.

                Le făcu semn şi se liniştiră, le aranjă frumos pe canapea şi îmbină un om. Semăna a om. Acum dormi, aşteaptă, ar fi vrut să-i atingă pleoapele pe care nu le poseda şi să le închidă. Pironit, se scălda în hăurile acelea care se aflau în locul ochilor.

                Peter Smith îmbrăcă trenciul din cuier şi se avântă spre strada mare şi învolburată cu aparatul în mână. Era din nou copil.