Sfarsit

 Eu: Distrugi vieţi aşa cum jumuleşti gâtul unei păpuşi de plastic. Trosc! Şi gata, s-a scrântit pentru totdeauna.

 NuEu ia odorizantul de cameră şi-l împrăştie disperat pe pereţi, pe pat, încercând să sperie cele două muşte care se roteau bâzâitor.

  Eu:  E de ajuns să râcâi un pic poleiala de aluminiu şi mizeria iese la suprafaţă. Doar o zgârietura de unghie şi fiara sare să-şi înfigă colţii. Şi-apoi se vorbeşte despre murăturile din grădină, despre aspiratorul prăfuit care zace sub o masă în balcon. S-au prăfuit toate, de aceea unghiile sunt necesare. Un pic de sânge purifică.

 NuEu ia sticluţa cu parfum, îşi împrospătează batista şi-şi acoperă nasul cu ea. Deschide geamul şi stă agăţat de pervazul lui. Un roi de muşte îl izbeşte drept în faţă. Mârâie şi loveşte cu braţele.

  Eu: Un izvor de sânge mumificat e altceva. Se dezintegrează, se împrăştie, iar pielea crapă sub asemenea povară. Până şi sufletul crapă. Se transformă într-un deşert, din care nu ştii cum să ieşi. Ai vrea să atragi căprioare, vulpi, cerbi, dar te îngropi în ghearele scorpionilor. Te anesteziază până la împietrirea perfectă. Până când devii o statuie desăvârşită, graţioasă.

NuEu: Trebuie să sunăm la dezinsecţie. (abia se mai aude din cauza bâzâiturilor) Aşa ceva nu se mai poate. (se plimbă de colo-colo cu roiul de muşte după el)

 Roiuri şi mai multe de muşte sosesc şi-l atacă pe NuEu. Urlete. Ţipete. Rostogoliri. Mormăieli. Tăcere. Eu priveşte placid.

                Eu: O statuie nu putrezeşte niciodată, oricât ar fi de singură.