Azi totul e nu

Eu: Petalele de trandafiri sunt numai ziduri pe care nu poti sa le sfarmi oricat ai incerca.
NuEu: Nu azi, incercam maine. Maine... da? amesteca in ceaiul fierbinte mierea. Ochii incercanati de nesomn. Stranuta.
Eu: Daca le escaladezi, le poti pacali prin zambet si apoi te lasa a-ti petrece noaptea acolo. Iti dai seama? Sub cerul liber, rochiile lunii dansand pe pleoapele tale.
NuEu: Nu azi, incercam maine. Maine... da? stranuta puternic de cateva ori la rand, apoi lua o inghititura de ceai. Brrr! rasuna in camera intunecoasa.
Eu: Noi n-avem lumina niciodata aici! Daca am putea sa convingem pe cineva sa vina aici cu o lanterna. L-am servi cu ceai de iasomie.
NuEu: Nu azi, il chemam maine. Maine... da? un nou acces de stranut. tremura din toate incheieturile cu ochii ca de ceara topita.
Eu: Au crescut prea multe aripi in jurul nostru, prea multi fulgi care se tricoteaza unii pe altii cu nepasare. Ne sufoca aici.
Eu se roti in jurul camerei. Doar cercul din mijloc cu Eu si NuEu este luminat galbui.
Eu: Nu se mai vad nici zidurile. Caramizi adormite si putrezite, atat a mai ramas din ele.
NuEu: Le curatam maine, maine. Azi nu. tusi ingrozitor. pentru moment lumina fugi pe zidurile pline de ramuri verzi, pene, cartoane, sarme.
Eu: Azi totul e nu. lovi cu piciorul masuta din dreapta lui NuEu, care facu un ultim efort de a-si salva ceasca cu ceai. Stranuta.

aproape de 1

Tu ai invatat un zid
sa iubeasca.
sa priveasca prin ochii valurilor marii.

Curaj

Eu: As avea nevoie de multe lucruri ca sa fiu singur. Dar as avea nevoie de si mai multe lucruri ca sa fiu impreuna cu altii.
NuEu: Uite... ia un zmeu colorat. A fost buna ideea cu statul in parc azi. E o caldura atat de placuta. NuEu distrugea norii cu privirea.
Eu: As avea nevoie de curaj ca sa fiu singur dupa ce am stat impreuna cu altii. observase o ghinda in iarba si o arunca intr-o cioara.
NuEu : Nu tot ce-i negru e rau. Uite... o bricheta rosie.
Eu: Dar daca incendiez totul? totul? nu voi pierde oare? Nu voi suferi ca biata cioara? bricheta aprinse penele pasarii. Scantei. Animalul se zvarcolea capatand pentru prima data culoare.
NuEu: Purifici. Prin foc purifici. Daca e pentru tine, totul va invia. Trebuie sa inveti sa iubesti, nu sa te-agati.
Acum cerul era senin.
Eu: Dar eu? Voi invia?
NuEu: Uite... victoria ta e acolo! un palc de vrabii se incolacea printre copaci.

2

Drumul parea la fel, insa el nu mai putea respira ca inainte. Totul vibra a lacramioare, a ghiocei, zambile. Imbratisa primavara aceasta, incercand sa zambeasca. Se opri.
In mijlocul strazii, privea la trecatorii grabiti. Nimeni nu-l observa, nici macar cu coada ochiului. El nu-i putea deosebi, toti pareau la fel: aceeasi ochi de sticla, aceleasi haine prafuite si umede in atata viscol ce-i lasa pustii. El nu simtea viscolul lor, ci doar o adiere slaba, ce-l facea sa tresara din cand in cand.
-Ma scuzati, ma scuzati! se agata de bratul unui barbat cu ochii reci, apartinand norilor.
Primi un amalgam de raspunsuri care-l impingeau cu putere spre marginea strazii.
-Pleaca! Pleaca! il tintuiau vorbele, sprijinindu-se de zid. Sa fie adevarat? Si toata lumea aia era la fel, cu aceeasi voce, aceleasi gesturi, iar el nu reusea sa-i deosebeasca. Ar fi vrut un prieten care sa-i arate drumul catre Eliberator. Adierea se intetise, iar toiegele ii tremurau infricosate.
Sa plece? Daca renunta, va fi fericit?
Sa stea? Daca lupta, oare va fi mai implinit?
Tencuiala cadea bucata cu bucata, starnind praf si ceata. Acum nu mai vedea nimic in jur, dar vocile, vocile acelea pline, puternice si pustii il alungau cu frigul lor.
Astepta.

Desteptarea

NuEu: Am uitat cum sa ma trezesc! Am uitat! in camasa de noapte si boneta de cap, arunca cu licurici mici precum lacrimile. Are pumnii plini de licurici ce se zbat.
Eu: Ce repede se uita unele lucruri! Nu crezi? decojeste o portocala, imprastiind cojile pe jos.
NuEu: Am pierdut ploaia, nu? Am pierdut-o... Va trebui sa astept mult timp pana va ploua din nou. Pumnii ii sunt aproape goi, toti licuricii s-au prins de podeaua camerei.
Eu da ochii peste cap, bombanind de indignare, tragand draperiile la o parte. Camera se lumineaza de mirosul umed al ierbii.
Portocala ii apare ca un curcubeu.
Eu: Zambetele nu stralucesc. Si nici lacrimile. Eu inghite toata portocala, molfaind-o.
NuEu: De ce nu m-ai trezit? De ce? se prabuseste dezdanajduit, atzintind picaturile de ploaie de pe geam. Licuricii se imprastie speriati langa fereastra.
Eu: Vroiam sa ma mai bucur de libertate. Si in plus, somnul nu strica nimanui, doar sufletului...
NuEu casca prelung, numai plange, dar casca intruna, frecandu-se la ochi.
Eu: Hai, culca-te, culca-te la loc. Somnul e bun.
NuEu: E bun somnul... e ... NuEu adoarme murmurand.
Eu il ia in brate ca pe un bebelus si-l duce intr-un pat mic din coltul intunecat al camerei. Il infasoara bine. Licuricii se ascund dupa draperii.
NuEu ( cu o voce stinsa): Sa ma trezesti... eu ... eu uit. Am uitat sa ma trezesc.
Geamul croncane de apa.

Rinocerii

"Imaginati-va ca intr-o buna dimineata observati ca au luat puterea rinocerii. Ei au o morala de rinoceri, o filozofie de rinoceri, un univers rinoceresc. Politistii sunt rinoceri. Magistratii sunt rinoceri. Esti singurul om printre rinoceri.
Ii vorbeam. Era inca un om. Sub ochii mei, dintr-o data, ii vad pielea intarindu-se si ingrosandu-se intr-un mod inspaimantator. Manusile, pantofii ii devin copite; mainile se fac labe, ii creste un corn in frunte. Nu mai stie, nu mai poate sa vorbeasca. A devenit rinocer. As vrea sa fac ca el. Dar nu pot.
Singur, sunt singur, inconjurat de oamenii acestia care sunt pentru mine tari ca piatra, la fel de periculosi ca serpii, la fel de implacabili ca tigri. Cum sa-i fac sa-mi admita valorile, lumea interioara pe care o port? In realitate, fiind ultimul om in aceasta insula monstruoasa, nu mai reprezint nimic, doar o anomalie, un monstru. "

Eugen Ionesco- Prezent trecut, trecut prezent