Aiureli

NU, este o toamna ce ninge. Ea ninge fluturi, frunze, vise, culori, le ninge toate peste dimineata adormita, peste oamenii cu sacose in maini, ce merg la piata grabiti, peste elevii frustrati de: "la naiba, iar m-am trezit la 7!". Dar NU, este nepasatoare, NU stie doar sa ninga, si-si lasa pletele albastre si imbufnate peste noi.
Nu stie doar sa fie iarna, a uitat adevarata ei fiinta. A ingropat-o intr-o zi de 13 si-acum a putrezit de atatea rame misunand in jur. NU se crede iarna, si pe buna dreptate, caci ea ninge intruna. dar NU si plange intruna. Ea s-a uitat pe sine, precum un melc isi uita casa in spinare.
Si cauta printre crengi, printre paltoane jucause, ea cauta sa-si gaseasca trupul de frunza.

Ploaie

(-2007 toamna-)

Plouǎ
Pe pervazul umbrelor de fân.
Umbra de picur de ploaie
Îşi priveşte-n agonie trupul
Scurgându-se pe geamul rece.
Miros de apǎ cu sulf, miros
De suflete-necate-n carbon.

Umbra de picur de ploaie
Îşi îndoaie aerul mlǎdios în
Faţa imensitǎţii umbrei de fân moale.
Plouǎ
E ploaie mocǎneascǎ…
-eu sunt Dumnezeul tuturor Dumnezeilor tǎi,
Îşi zise mândrǎ umbra de fân.
-Sǎ n-ai alţi Dumnezei în afarǎ de mine !
Umbra de picur de ploaie cǎzu pe gânduri,
Gânduri gri, gânduri mov-albastre.
-Eu nu ştiu despre ce vorbeşti ! eu cred
în ploaie şi-mi ajunge.

Plouǎ
Mii de trupuri de apǎ se preling pe geamul
Rece într-o contopire caldǎ, moale…
Geamul agonizeazǎ…
Umbra de fân îşi ascuţi spicele
Şi le ridicǎ în vântul de ploaie nǎpraznic.
-Sfidezi cuvântul meu ?!
umbra de picur de ploaie îşi mângâie capul
de umbrǎ albastrǎ şi zise :
-Eu nu ştiu ce înseamnǎ a sfida. Eu ştiu numai
Ploaie.
Umbra de fân îşi stoarse spicele de apǎ
Pe umbra pervazului nemulţumitǎ.

Plouǎ
Pe pervazul îngheţat al umbrelor de fân.

Poem

Nichita Stănescu


Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...