Sinking

Îi ţiuiau urechile. Pavilionul devenise o branhie care se zbătea simţind apropierea inevitabilă. Încă un gest. Reluare. De la capăt. Mai adânc. Totul trebuia să se petreacă exact, rapid şi treptat. Precum mâna unui chirurg care extirpă tumoarea, aşa îl extermina pe celălalt, care acum pulsa inima amândurora, inima care refuza să-şi ţină respiraţia, vrând să simtă toată plenitudinea valurilor, care acum se chinuia să ridice braţele şi să apuce orice, numai să ajungă la mal.

 Încă un gest. Reluare. De la capăt. Mai adânc. Ode to sad disco, ciocanul, nicovala, scăriţa…. Să mă vadă cineva, Nu, nu se poate, E întuneric, dar o lanternă ar bate până aici. Nu, nu se poate. Apa îi presa timpanele. Ce faci? Îi strigau speriaţi absurdul şi inutilul. Ce dracu faci? Îşi duseseră mâinile la tâmple, nu mai aveau scăpare. Apa le umezise deja genunchii. Nu, nu se poate, o zgâlţâia celălalt, încercând să o readucă în simţiri, însă sarea era mai dulce ca niciodată.

Încă un gest. Mai adânc. Se infiltrase în otolitele echilibrului, încât stelele păreau un carusel imens şi albastru. Albastru, da, albastru ca toate firele acelea de aţă care-I atârnau din rochiţa albastră, care când bătea vântul o izbeau peste faţă şi ea le împingea înapoi sperând să nu mai vină, să o lase în pace cu nimicul lor albastru, dar gustul de aţă revenea, îi umplea gura şi o obliga să se întoarcă  din drum. Şi da, privea obsesiv spre acea cărare, spre nicăieri, spre timpul curb şi buclat care poate duce înapoi cu mare  uşurinţă. Doar un pas, atât.

Putea să jure că aude sirene cu cozi ascuţite bătându-se, care pe care. Cine va gusta din acest festin prima? Reluare. Nu. Am ajuns. Mai adânc. Şi celălalt ţipa, ţinându-se la suprafaţă, Cineva, cineva, mă vede cineva, dar algele îi coseau buzele şi lacrimile, căci liniştea îi spărgea pieptul.  Mâna, prindeţi-mă de mână, şi umbrele sirenele chicoteau, aruncându-I valurile mai adânc în inimă ca un vârf de cuţit. Mâna, prindeţi-mă de mână, se întindea spre întunericul ce se tăvălea de râs, mână, prindeţi-mă îî răspundea printre rafalele de vânt.

Încă… nisipul acela fin şi atâtea scoici în adâncul unei mări. Celălalt se ascunse într-o scoică. Fii singură, na! şi închise capacul tremurând. Mai adânc… scoica se risipi printre valuri.

Frig

Era una dintre acele zile în care pereţii mă strângeau îngheţaţi. Castel de gheaţă în mijlocul lui iulie. Nu puteam pleca, uşa ar fi făcut prea mult zgomot. Îmi ţineam respiraţia de frică să nu mă audă, deşi amândouă ştiam că respirăm acelaşi aer. Tiptil, m-aş fi strecurat în vârful picioarelor mai degrabă, lăsând tot în urmă, decât să îndur supliciul de a-I adresa vreun cuvânt. Trebuia. Dar măcar de ar fi aruncat cu oale şi crătiţi în mine, să ţipe, să urle, să dea cu pumnii în perete. Păşeam pe un teren cu bombe ascunse, iar eu n-aveam niciun chef să explodez încă. Preferam să mă resemnez în răceala care-şi înfipse colţii în amândouă.

Se închide uşa, bună, pa, ai luat pâine, pa, bună, cărămizile zidului se adăugau vesele, iar eu ziceam mâine, iar mâine se tot preschimba în azi. 

Supravietuitorul- C. Palahniuk

"Ai mei mi-au cumparat primul pestisor ca sa ma-nvete sa iubesc si sa am grija de o alta fiinta pe care a lasat-o dumnezeu pe pamant. Dupa 641 de pestisori, singurul lucru pe care l-am invatat e ca tot ce iubesti va muri. Din prima clipa cand ti-ai intalnit sufletul pereche, fii sigur ca intr-o zi o sa fie mort si-ngropat."

Vineri

Era inutil! Îi venea să zbiere din adâncul plămânilor. Ţinea în mână pixurile, foile boţite şi pătate şi îi părea rău că nu poate să găurească cu ele pereţii şi geamurile. Inutil! Le mototolea, le înghesuia, le călca în picioare nemai vrând să vadă nici măcar o literă căci îi era prea silă. De el, de alţii, în general aşa, deoarece se plictisea cumplit şi nu mai era în stare să cultive decât sentimente distrugătoare. Ar fi dat foc la ceva şi poate aşa ar fi fost mai palpitant, dar nu, se holba la hârtia goală şi hârtia la el, neavând nimic să-şi spună. Picăturile de sudoare care îl gâdilau pe gât, pe mâini, pe picioare îl făceau să se simtă şi mai penibil, părea astfel mai puţin bărbat, mişcat de o apă sărată şi enervantă.

Avea prea multe lanţuri şi le refuza, refuza să le mai vadă, calcându-le în picioare şi cu toate acestea nu dispăreau. Îl bântuiau, păsări de pradă nesătule, zgâriindu-l, ciupindu-l. până la sânge. Nu se apăra, aşa avea iluzia unui corp viu în care mai pulsează ceva, căci în rest, era o linişte de mormânt. Scria acelaşi lucru, pe care îl rupea apoi în bucăţele mici-mici, le dădea foc , apoi se chinuia să adune scrumul de pe covor. Se gândea la Bukowski, dar el n-ar fi putut să bea, ar fi adormit pe loc cu capul pe foi, I s-ar fi făcut greaţă şi ar fi fost astfel obligat să iasă din casă. Şi nu, scrisul nu te alege pe tine, i-ar fi strigat bărbosului indolent care-l privea din coperta cărţii, dar nu mai avea forţă nici măcar pentru o gură de aer. Si nu se se simtea ales deloc, ci mai degraba sifonat ca o foaie de ziar cu care-si fac cuib boschetarii. 

Strânse toate începuturile şi le dădu foc. La asta se pricepea cel mai bine, apoi făcu lebede negre, fragile, plutind prin toată camera. Poate aşa va uita ce trebuia să uite, poate aşa va reuşi să deschidă geamul căruia I s-a înţepenit mânerul.