Cine are curajul sa fie singur?

Caderea in timp (E. Cioran)

"Cei mai multi respira fara sa-si dea seama, fara sa cugete la asta; dar daca intr-o buna zi nu mai pot respira, vor vedea cum aerul, devenit deodata o problema, ii va obseda clipa de clipa. Nefericiti cei ce stiu ca respira, si inca si mai nefericiti cei ce stiu ca sunt oameni!
Convins ca va veni si vremea lui, ca e in stare sa-l ajunga din urma si sa-l depaseasca pe Dumnezeu, omul se agata- cu invidie- de ideea de evolutie, ca si cum faptul de a inainta ar trebui in mod necesar sa-l duca spre cel mai inalt grad de perfectiune. Tot vrand sa fie altul, va sfarsi prin a nu fi nimic. Neindoielnic, evolueaza, dar impotriva lui insusi, catre o complexitate care-l nimiceste." (pag.25)

introducere ( va urma)

Clovnii, foarte inversunati de felul lor razator, se bateau pentru a castiga suprematia peste mlastinea de la marginea padurii. O mlastine murdara, decorata cu suflete de papadii moarte si nefericite, clape dezmembrate din acordeoane, agatate de copacii indoiti de povara vantului. Clovnii erau fericiti. Era un popor de posibili supusi pe masura capacitatii lor de a face circ. "Se vor distra toti. Nimeni nu va scapa de rasetul nostru." asa gandeau ei si-si frecau mainile cu viclenie. Mlastina adulmeca vantul ingrozitor de puternic dinspre rasarit, era trista, luna nu se mai vedea demult ca sa lumineze calea prin padure. Norii acopereau tot ca o panza deasa de paianjen. Nimeni nu se mai ocupa de rasul ei, toti erau preocupati de amuzamentul lor.

Intr-o zi, clovnii s-au decis sa revigoreze atmosfera si au introdus un numar nou in spectacolul lor: tragedia. Trebuiau sa se certe, sa se impace, sa inventeze greseli in numerele de magie. Amandoi execelau in magia de a face lucrurile sa dispara sau sa moara. Tot ce atingeau capata un miros de cadavru. Atunci, tinutul vulturilor simti ca e prada buna in mlastina.

Aiureli

Poate ca e doar umbra zilei de ieri care-mi bantuie cu indarjire picioarele si nu le lasa a merge. Poate ca ea vrea cu ardoare rolul de judecator al lumii ce urmeaza. Ce drept are ea? Dreptul ca a fost? Dreptul la va fi, il au doar cei ce sunt. Mortii nu invie, ei doar se nasc din nou din umbre. Ce drept au ei de a-ti lega picioarele?

overbidden (de Emilian Valeriu Pal )

Franturi de poezie:) cele mai potrivite cuvinte pentru azi.:) Multumesc autorului, oricine ar fi el, ca mi-a luminat dupa amiaza.


"pentru toate există un timp aşa cum pentru toţi există o viaţă
luptele importante se dau numai noaptea
e un fel de concesie ca să nu vezi
faţa învinsului sau rînjetul învingătorului


uite-mă acum cu mîinile vindecate
şi tot inutile
dacă nu am reuşit să învăţ lucruri simple
ca de exemplu cum să păstrez oameni
uite-mă acum grizonat
şi tot inutil dacă nu am reuşit să să-mi dau seama
memoria e binecuvîntare sau lepră
(...)
pentru toţi există un timp aşa cum pentru toate există o viaţă
(...)
dimineaţa vine ca o ghilotină şi retează tot ce-ai fi putut să însemni
televizorul deschis buletin meteo ştiri sport un accident rutier tot mai mică se face inima
ca roonie cockerul de două luni care se ascundea sub fotoliu cînd intrau străinii
ea a plecat demult dar încă mai doare îmi fac griji pentru ea
dă doamne să nu fie ea

dacă mi s-ar da o singură şansă ca să pot îndrepta ceva
sau să aleg un singur om pe care l-am pierdut
n-aş şti ce să fac
(...)
rănile vechi se vindecă pentru a face loc altora noi
uitarea vine tiptil ca un liceean întîrziat la ore
uite-mă acum cu mîinile vindecate
şi tot inutile

dacă nu am reuşit să devin pilot de vînătoare
aşa cum încercam să-ţi demonstrez cînd am sărit din cerdac
uite-mă acum grizonat
şi tot inutil dacă nu am reuşit să-mi dau seama
de ce cînd ţi-ai găsit locul nu mai găseşti oameni

dacă viaţa ar fi un film şi eu johnny depp
probabil aş juca rolul omului cuib
mă locuiesc oamenii pentru o vreme
pînă le cresc picioare şi pleacă
în mine rămîn doar coji de ou
ca semn al trecerii lor.

aiureli

Eu: -Ce faci cand ti-e frig?
NuEu: -Construiesti o usa sufletului tau, NuEu suspina in ceata fumului de tigara.
Eu: -Si daca bate vantul si se darama?
NuEu - Construiesti un lacat din plastic, si il lipesti bine-bine, sa nu fie dezlipit nici macar de Paznicul sufletelor, NuEu respira aerul rece de iarna, jucandu-se cu aburii ca si cu niste sageti otravite.

Ceata se afunda groasa pe umerii lui Eu, umpland golurile balamalelor.

Nina Cassian

"Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna,
sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii
obrazul, in scoicile voastre scortoase … Ma bucur sa-mplant
in toamna roscata strigatul meu adanc, singuratic,
sub boltile pline de aer uscat, de fosnet de vant,
sa fug, sa cad si sa rad pe pamantul impodobit
de galbenul tau sarut cu o mie de buze, toamna !"

A...

Desen realizat de Ruxi, colega mea de banca, facut la rugamintea mea:-P



Trezeste amintiri... atat doar.
Batjocorita de frunze in no man's land...

aiureli

De ce avem nevoie de ritualuri? De ce avem nevoie de porunci, legi? Pentru ca uitam? Pentru ca ne gandim numai la noi insine, si chiar si asta o facem de putine ori. Probabil, ca daca ne-am gandi mai mult si mai profund la noi, n-am mai avea nevoie de dogme. Am fi in stare sa iubim pur pe noi si pe ceilalti. De ce avem nevoie sa ni se spuna sa nu mintim, sa nu furam, sa nu ucidem? De ce? Pentru ca uneori suntem slabi, uneori suntem prea lasi. Ne gandim prea putin ca fiind lasi,uituci, ne injosim pe noi ca fiinta, injosim lumea in care traim. Avem nevoie de dogme, atunci cand vrem doar sa traim, fara sa mai luam in calcul si "cum". "Cum" defineste ceea ce esti, ceea ce vei fi. Ritualurile, poruncile, toate sunt pentru noi, nu pentru altii. De ce? Pentru ca uitam. Uitam prea mult de noi, de ceea ce ne trebuie cu adevarat.
Dar cum scapam de uitare? Cum?

Duminica

"Asemeni vulturului si panterei sunt
Dorintele poetilor,
Dorintele sub mii de masti ascunse.
Nebunule! Poetule!
Caci tu, cand vezi un om,
Pe Dumnezeu ca oaie-
Sa sfasii Dumnezeul cel ascuns in om
Ca pe o oaie-ascunsa-n om,
Si sfasiindu-le sa razi-."

(Nietzsche - "A.g. Z.", pag 376, Cantecul tristetii)

Aiureala

Picioarele au obosit de la atatea aripi cazande. De ce ar trebui mai mergi? Mai simplu este sa te infasori in penele grele de toamna, sa le lasi sa zboare in asfalt in locul aripilor tale.
Dar penele grele de toamna strivesc incheieturile fragile si neformate pentru un zbor atat de lung.
Mai greu ar fi sa porti o discutie fireasca cu picioarele tale. Pentru ce sa oboseasca de la niste biete aripi cazande si rosii. Macar de-ar fi fost albe, atunci oboseala ar fi fost o onoare.
Cum se poate construi un picior de aripa?

Aiureli

NU, este o toamna ce ninge. Ea ninge fluturi, frunze, vise, culori, le ninge toate peste dimineata adormita, peste oamenii cu sacose in maini, ce merg la piata grabiti, peste elevii frustrati de: "la naiba, iar m-am trezit la 7!". Dar NU, este nepasatoare, NU stie doar sa ninga, si-si lasa pletele albastre si imbufnate peste noi.
Nu stie doar sa fie iarna, a uitat adevarata ei fiinta. A ingropat-o intr-o zi de 13 si-acum a putrezit de atatea rame misunand in jur. NU se crede iarna, si pe buna dreptate, caci ea ninge intruna. dar NU si plange intruna. Ea s-a uitat pe sine, precum un melc isi uita casa in spinare.
Si cauta printre crengi, printre paltoane jucause, ea cauta sa-si gaseasca trupul de frunza.

Ploaie

(-2007 toamna-)

Plouǎ
Pe pervazul umbrelor de fân.
Umbra de picur de ploaie
Îşi priveşte-n agonie trupul
Scurgându-se pe geamul rece.
Miros de apǎ cu sulf, miros
De suflete-necate-n carbon.

Umbra de picur de ploaie
Îşi îndoaie aerul mlǎdios în
Faţa imensitǎţii umbrei de fân moale.
Plouǎ
E ploaie mocǎneascǎ…
-eu sunt Dumnezeul tuturor Dumnezeilor tǎi,
Îşi zise mândrǎ umbra de fân.
-Sǎ n-ai alţi Dumnezei în afarǎ de mine !
Umbra de picur de ploaie cǎzu pe gânduri,
Gânduri gri, gânduri mov-albastre.
-Eu nu ştiu despre ce vorbeşti ! eu cred
în ploaie şi-mi ajunge.

Plouǎ
Mii de trupuri de apǎ se preling pe geamul
Rece într-o contopire caldǎ, moale…
Geamul agonizeazǎ…
Umbra de fân îşi ascuţi spicele
Şi le ridicǎ în vântul de ploaie nǎpraznic.
-Sfidezi cuvântul meu ?!
umbra de picur de ploaie îşi mângâie capul
de umbrǎ albastrǎ şi zise :
-Eu nu ştiu ce înseamnǎ a sfida. Eu ştiu numai
Ploaie.
Umbra de fân îşi stoarse spicele de apǎ
Pe umbra pervazului nemulţumitǎ.

Plouǎ
Pe pervazul îngheţat al umbrelor de fân.

Poem

Nichita Stănescu


Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

vorbe in dodii

"Lucrurile frumoase se termina pentru ca sa inceapa alte lucruri si mai frumoase!"
Omul are o frica de sfarsit, de incheiere, e paranoic. De ce? Lucrurile frumoase in perspectiva lui, mereu se vor termina. Daca se termina... omul devine speriat, se comporta ca un animal primitiv, care nu stie de unde sa-si procure urmatoare sursa de hrana.
Nevoia de echilibru explica totul. Omul este prin insusi definitia lui, o Rutina, o monotonie desavarsita. Da, e necesar echilibrul, un minim de echilibru pentru a supravietui. Dar ce soare dulce rasare dupa o furtuna devastatoare! caderea si decaderea... echilibrul exista doar aparent... pentru a te simti in siguranta... A iesi din echilibru inseamna a evolua, a te desprinde de acea nevoie nestavilita de a te simti sub acoperis.
Lucrurile frumoase se continua in altele si mai frumoase, nu trebuie sa urmeze neaparat un cutremur sau o tornada, lucrurile frumoase devin perfecte, daca le accepti ca fiind perfecte.
Sfarsitul e doar in aparenta inevitabil, doar in dorinta ascunsa a celui care il asteapta!

((

Omorati luna!
ea este de vina pentru ziua noastra
de maine.

Momente in care sunt prea obosita :-??

Eu: -Ce se mai poate iubi?
NuEU: - Sunt atatea de iubit, incat nici nu ai avea suflet destul. iarba casca in lumina amurgului.
Eu: - Imi ramane o firimitura de suflet in iarba, la fiecare bataie de vant.
NuEu: - Dar tu de ce iubesti iarba? pleoapele ii cazura secerate in iarba vanata.
Eu: - Dar tu de ce iubesti amurgul?
NuEu: dezamagit in negrul lunii.
Eu: -Ce se mai poate iubi fara suflet?

NuEu tresare la susurul unei umbre.

Ceva

OM
Se pierduse în toamnǎ, ca o frunzǎ în asfaltul ploios şi frunzos. Avea capul gol şi semeţ, în vânt, precum un cruciat victorios al existenţei.
Era orb,
surd,
mut,
dar simţea scrâşnetul copacilor iarna
adânc, pânǎ în mǎdulare.
Croncǎnit de cioarǎ…..
OM
îşi pierduse în toamnǎ ultimul fir de pǎr încǎrunţit. Il dibuia cu degetele în genunchi pe asfaltul osos şi grǎbit.
Era uituc,
prostuţ,
nǎtâng,
dar dansase odatǎ în mijlocul ploii.
Din mânǎ au rǎmas doar degetele ce-şi pipǎiau originea în asfaltul uscat şi rece. OM fusese un ”sunt ”, dar mai avea gust de soare şi aer în inimǎ, ca o prǎjiturǎ abia mâncatǎ pe jumǎtate.
Fulg de nea...

de ce?

... blank...
de ce sa legi doua maini?
...
mai bine ai lega: hm...
doua suflete?
doua inimi?
un nimic de de un tot?
o cireasa de o visina?
un cer de un nor?


nu... nu...

mai bine ai scrie cum legaturile se inoada
pana la sufocare?

de ce sa legi doua maini?

ca si cum ai avea una cu un bolovan dupa ea...

de ce sa legi doua maini?

Pentru cine are rabdare... :-P

Paranteza de autor -Fragmentul de proza l-am scris in aprilie-mai pe o banca pe blvd si-mi dadea coate sa fie citit. NU cred ca e tocmai potrivit ca-l pun aici, dar m-am gandit ca foarte rau nu poate sa fie. N-am reusit sa trec peste aceasta proza cam nereusita, ciudata si siropoasa( inca mai tin cu dintii de ea, cei ce scriu cunosc sentimentul). Asa ca enjoy...:-s


O linie galbenǎ, o linie roşie, astfel se completa desenul pe foaia pǎtatǎ de atâtea culori cerate. Era un amalgam de hârtii puse alandala pe biroul întunecat. Se simţea obositǎ, creioanele n-o mai ascultau, iar în adâncul fiinţei ei mişuna un fior ascuns de nu-ştiu-ce. Când se simţea singurǎ şi tristǎ, desena, desena orice pentru a-şi alunga supǎrarea. Rǎmase pe gânduri, încruntatǎ, pǎrul blond cǎzându-i pe tâmple şuşotea un rǎspuns secret. Ce sǎ fie? Poate era de vinǎ primǎvara aceasta putredǎ de-atâta frig şi soare în cojoc de blanǎ.
În fereastrǎ, bǎtea cu crengile îmbobocite un copǎcel pe jumǎtate trist, pe jumǎtate vesel. Se întinse zgomotos, sunând oasele a lene prelungǎ şi molipsitoare, apoi se chinui sǎ ajungǎ la bluza trântitǎ pe jos în spatele ei. Încordându-şi numai douǎ degete,o transportǎ încet în aer. Prea multǎ lene ! îşi şopti, tresǎrind uşor de la aripile unui guguştiuc de pe streaşina ruginitǎ.
-Tu, crezi cǎ-i primǎvarǎ ? Tu, crezi cǎ-i verde ? Tu, crezi cǎ-i pǎmânt umed şi soare? Ce crezi tu ?
Pasǎrea zâmbǎreaţǎ clipi din ochi şi zburǎ prin crengile copacului nişte silabe încriptate.
-Ce este o primǎvarǎ ? îşi împleti şuviţa de pǎr sǎlbaticǎ, înfǎşurând-o împrejurul urechii.
Coborî scǎrile lent ascultând cadenţa paşilor ca o muzicǎ surdǎ şi mutǎ, o muzicǎ invalidǎ ce-i înlǎnţuia picioarele de ea însǎşi ; corpul ei e un tiran desǎvârşit al nemişcǎrii.
-Dacǎ m-aş împiedica acum şi m-aş rostogoli pe treptele de marmurǎ gri, ar ţipa cineva, ”Uite un boboc de iarbǎ verde ” ?
Gândul se evaporǎ între mii de alte gânduri ce dǎdeau nǎvalǎ ca o armatǎ cotropitoare, galopând în minte. Era un tunet de sentimente şi zvâcnea din secundǎ în secundǎ. Blocul umed, mirosind a mucegai, pereţii decoloraţi şi murdari, toate acestea însemnau încǎ beznǎ friguroasǎ, o beznǎ a oraşului şi a lumii. Un om paşnic, un om grǎbit hâţânându-şi sacoşa, un om distrat dând din greşealǎ peste alţii, un om doar trist de existenţele multiple ale salariului sǎu pe o lunǎ, iar în ochii tuturor aceleaşi preocupǎri cu gust de lǎmâie proaspǎtǎ şi picioare de lemn de cireş.
-Ce este primǎvara ? opri un om pe stradǎ cu pungǎ de plastic de la supermarketul din cartier şi pǎlǎrie maro de stofǎ. Omul se uitǎ strâmb, schiţǎ un ”ce vrei sǎ zici ?“ şi îi rǎspunse cǎ este ora 12 fǎrǎ douǎzeci de minute.
Pe bulevardul ros de pǎmânt veşted, era o sǎrbǎtoare. Se înmormânta creta în asfalt, în glasurile copiilor ce-o frǎmântau în diferite forme colorate de poveşti cutremurǎtoare. Întrebǎ un copil cu mâinile verzi şi ochi albaştri, scânteind a basme.
-Ce este o primǎvarǎ ?
Obrajii bucǎlaţi îi desenarǎ un peşte cu înotǎtoare verzi, sǎrind dintr-o undǎ de cretǎ, un cal-lebǎdǎ plutind şi un mare nǎvod albastru deasupra lor stând gata sǎ-i muşte. În nǎvod se zbǎtea o aripǎ de pescǎruş cu ciocul ciobit, resemnat de rǎmas bun. Vântul se înteţise a ploaie rece şi jucǎuşǎ. Se înnorǎ ca o schimbare ciudatǎ de anotimpuri nervoase. Dar era o frumuseţe aşa de rarǎ, încât pǎrea cǎ totul vibreazǎ, iar picioarele ei refuzau a merge precum doi catâri care au dat de dictatura stǎpânului şi se împotriveau cu boturile îmbufnate. Vântul îi aduse în mânǎ un boboc de lalea roşu ca lacrimile verii, proaspǎt ca roua ierbii şi gingaş precum strǎlucirea zǎpezii. Era un semn, un dar preţios al anotimpului, al soarelui.
-De te-ai deschide boboc de clipe,
o mierlǎ-n trei aripe, aş visa,
sǎ fâlfâi şi eu una,
în flori, în apǎ-n soare.
Guguştiucii nǎzdrǎvani chicoteau în crengi neliniştiţi, parcǎ zvonind furtuna. Eliza mângâie petalele, descântând-o mai departe şi îşi dǎdu seama cǎ înǎuntrul ei este ceva. Cercetǎ atent şi descoperi o hârtiuţǎ micǎ şi meticulos împǎturitǎ. O deschise cu mare grijǎ, era ca nouǎ, niciun colţ îndoit, nicio margine ruptǎ sau îngǎlbenitǎ. Silabisi literele negre, de cǎrbune, citi legǎnat, tremurând de o emoţie a descoperirii.
-Un aer negru şi stǎtut,
Se leagǎ-n pivniţa cea mare,
Deasupra cǎrei ai trecut,
Atâtea nopţi şi soare.
Un veac de linişte pierdutǎ,
Un zbor de-aripǎ e cuprins,
De mijloc ; şi se uitǎ
Cǎ respira şi-acum s-a stins.
Eliza izbucni într-un râs nebun, isteric, era fericitǎ cǎ în sfârşit trǎia ceva interesant, ceva nemaivǎzut. Dacǎ era un admirator secret? Dacǎ floarea era magicǎ şi ascundea vreun secret protejat de mii de ani? Dacǎ ea era cea care trebuia sǎ desluşeascǎ misterul şi sǎ salveze lumea de la moarte ? Toate acestea i se pǎreau mult mai palpitante decât viaţa ei de adolescentǎ neînţeleasǎ într-un oraş adormit şi fǎrǎ gust pentru muzicǎ bunǎ şi cǎrţi. Momentul ei de glorie se întretǎia la orizont, îşi întindea nǎsucul timid, dar nestingherit de un obraz nou al vieţii. Ce pivniţǎ ? Unde trebuia sǎ meargǎ pentru a-şi împlini acest destin mǎreţ şi totodatǎ necunoscut ? Vântul alunga acum picǎturi de ploaie, dar soarele nu se ferea, zâmbea cam palid de sub streaşina norilor.
Strada Republicii cu salcâmii ei îmbobociţi, îi amintea de istoria oraşului ei, pentru care ar fi fǎcut orice sǎ-l scoatǎ din mizerie. Case dǎrǎpǎnate, pe care timpul le trage de mânecǎ şi le goneşte în pǎmânt ca pe nişte mǎrturii necinstite. Niciodatǎ nu i s-a pǎrut vechea clǎdire a Hotelului Pescǎruş aşa de ispititoare şi fermecǎtoare. Adieri de vânt reci, înfiorate îi şopteau ca o chemare sǎ intre. Strada pustie, doar gunoaie, pungi de plastic zburau în hore nesfârşite de praf, se uitǎ în stânga şi-n dreapta, şi apoi sǎri marginea ferestrei fǎrǎ geam. Camera tremura de frig, era un aer de moarte, înţepat şi tenebros. Multele gunoaie, care pǎtrunserǎ înǎuntru, umanizau în mod ciudat încǎperea ; pe peretele din stânga se legǎna un tablou îmbrǎcat în aţe de pǎianjen, de dimensiunea unei uşi. Îi atrase atenţia, ca un licurici scânteietor îi chema privirea. Puse mâna pe tablou şi îl trase mai în dreapta. În spatele lui era o pânzǎ groasǎ de pǎianjen, înnegritǎ, ce trimitea şi mai mult aer rece precum un curent nestǎvilit. Pipǎi sfios cu degetele şi dǎdu peste un gol mare cât tabloul. Curentul se înteţise şi o chema spre el, precum un aspirator uriaş ce-şi doreşte supuşii din praf. Eliza închise ochii speriatǎ de atâta linişte, ţinându-se de marginile peretelui.
Cǎzǎtura bruscǎ îi zdruncinǎ spatele, simţindu-se acum fǎrǎ oase, cu muşchii toţi plutind în derivǎ. Se ridicǎ de pe podea şi-şi înǎlţǎ ochii deasupra sa : scǎri în spiralǎ, imense din lemn lustruit, strǎlucind ca acum o sutǎ de ani, o cupolǎ uriaşǎ cu un policandru rotund ca o minge argintie de sticlǎ. Policandrul poseda braţe lungi, în formǎ de aripǎ de pasǎre.Legenda spune cǎ erau confecţionate din diamant. Eliza schiţǎ un zâmbet scurt la amintirea acestui lucru, ştiind cǎ dacǎ era adevarat, braţele uimitoare dispǎreau demult. Nicio uşǎ în jur, nu se vedea nicio ieşire şi nu întelegea cum a ajuns acolo. De sus, plutea o muzicǎ dulceagǎ, cu un miros de scorţişoarǎ, un tango vechi de dragoste. Urcǎ scǎrile, nesigurǎ, mâinile-i erau lipite de balustrada maronie. Din ce în ce muzica se auzea mai tare, iar mirosul devenea mai puternic. Vroia sǎ afle ce exista acolo sus, ştia foarte bine cǎ acestǎ clǎdire nu este locuitǎ. Aşa ziceau toţi. De câte ori a trecut pe aici şi niciodatǎ nu a simţit fiorul de azi, vântul rece, nici mǎcar nu s-a uitat o clipǎ la pereţii dezmembraţi. Cu cât urca, nu-şi putea aminti ce a fǎcut cu acel boboc de lalea, în mânǎ nu mai avea nimic şi era sigurǎ cǎ nu l-a aruncat. Spirala îi aduse dureri de cap ce o înjunghiau din ce în ce mai tare. Urca în continuare ca un automat, cu picioarele grele, ca de piatrǎ, ţinându-se cu ambele mâini de balustrada lustruitǎ.
”Un tango vreau sǎ dansez cu tine,
Un tango ca o zi de primǎvarǎ,
Gingaş, ca o petalǎ de azur,
Iar martor luna-ntreaga searǎ.”
Cântecul pluti ca un ecou vibrând pereţii. Începu sǎ danseze, simţea cǎ o mânǎ nevǎzutǎ îi cuprinde mijlocul şi o învârte precum un fulg. Era ameţitǎ, dar râdea de bucurie, capul i se zbǎtea de durere, rǎnit de suliţe nevǎzute. Deschise ochii şi vru sǎ se opreascǎ. Stǎtea în mijlocul unei camere coloratǎ în roşu şi verde, dar aceeaşi strofǎ cu rima imperfectǎ se repeta ca o obsesie. Eliza rǎmase înmǎrmuritǎ : jur împrejurul ei, pereţii erau acoperiţi de lalele roşii, însângerate, podeaua verde vǎlurea la adierea unui vânt invizibil. Într-un colţ, un patefon îşi mai dǎdea ultima suflare alǎturi de glob mic maroniu ce fumega încontinuu ; domina un miros de scorţişoarǎ arsǎ, învechitǎ. Eliza încercǎ sǎ opreascǎ patefonul sau sǎ-l facǎ sǎ treacǎ peste strofa deja enervantǎ. Muzica se opri brusc, iar curentul se înteţise ca un vârtej, ca o furtunǎ.
”Ce este-o primǎvarǎ aş vrea
Sǎ-mi ghiceşti, în ochi fericirea toatǎ,
Dacǎ-mi rǎspunzi…”
Patefonul dǎdea semne de obosealǎ sau de bǎtrâneţe. Strofa se oprise la final, repetându-se întruna. Eliza privi in jurul ei dar nu mai zǎrea nicio ieşire, doar fereastra albastrǎ. Vroia sǎ iasǎ, îşi dǎdu seama cǎ a fǎcut o greşealǎ venind aici. Lalele de pe pereţi aveau brusc guriţe mici, ochi negricioşi cu gene lungi. Cântau împreunǎ cu patefonul, mişcând marginile petalelor în ritm de tango.
-E un anotimp ! E un anotimp ! ţipǎ fereastra albastrǎ întunecându-se a nori.
Eliza stǎtea în mijlocul camerei, nedumeritǎ şi înfricoşatǎ. ”E un anotimp !” suna ca o bǎtaie de tobǎ acoperind cântecul. ”E un copac cu flori !” zbierarǎ lalele la unison, dar camera nu pǎrea sǎ fie de acord. Peretele din dreapta se dezgoli, cu pielea-i catifelatǎ şi galbenǎ scânteitor.
”Ce este o primǎvarǎ ?
Acuma sǎ-mi rǎspunzi…”
Eliza tremura şi nu întelegea ce se întâmplǎ, în mâna ei dreapta ţinea un creion mare, frumos sculptat şi pictat cu floricele de toate culorile. Se apropie de peretele gol ce îşi aştepta rǎspunsul. Tǎcere funebrǎ, iar camera respira greu, cu sufletul la gurǎ de nerǎbdarea cuvintelor scrise.
Strada Republicii înnoratǎ pǎrea un paradis istoric uitat. Eliza mergea cu paşi repezi şi apǎsaţi, gândind cǎ tare prost şi-a ales ziua de 7 martie ca fiind baba ei. Picura şi norii ameninţǎtori îi dezvǎluiau un an prost. Îşi aminti de toate lucrurile rele ce i se întâmplaserǎ de-a lungul anului, deşi baba de anul trecut a fost frumoasǎ şi caldǎ. Ea isi tara pasii umezi pe asfaltul inabusit, cu lalele rosii in suvitele-i de par ravasite.Un camp de flori si petale de vise la fiecare spin ce-si paraseste casa. Sa fie oare primavara sau doar o iluzie de toamna caldutza?
Ea se asaza pe-o banca in mijlocul vantului, o foaie alba se desprinde din mana ei. Nu alearga, mai sunt si altele, asteapta pierduta in lumina de verde crud. Dar vantul parca vrea a-i face in ciuda, vrea sa-i ispiteasca prietenele zburdalnice. Timpul se ascunde in faldurile rochitzei albastre precum pescarusii in mare.Pe ultima foaie schitzeaza: "Pe curand, suflete!". Deschide: a ramas la pagina 333. Parul ii flutura, la fel si ploaia mieunand pamantul. Biciuiri de liniste.O razǎ de soare micǎ pe cer clipea din când în când ca sǎ alunge o parte din atmosfera apǎsǎtoare de zi de sâmbǎtǎ.
-Ce este o primǎvarǎ ? întrebǎ o fatǎ drǎguţǎ cu zâmbet pe buze şi cu nişte foi de cerneala in mana.
-Primǎvara eşti tu ! îi rǎspunse râzând şi cântând mai departe un tango vechi şi uitat.

?

Eu: -Nimic nu mai e la fel! Totul acesta e atat de strain, atat de sinistru si pustiu. Nu sunt de aici, am ramas Acolo, iar gandurile imi dau coate in burta, in spate, sa ma intorc.
NuEu: -Nu pleca! Nu pleca! Fara tine se duce si nimicul! isi impletea o bratara albastra pe canapea.
Eu: -Nu simti? Merg pe strada ca un automat, ca un trup pustiu, manat de dorintele altora, nu ale mele. Cine ma vede, va zice: "Iata un om normal care merge."
NuEu: -Atunci nu mai merge. Cine te pune sa mergi daca te simti pustiu? se caznea sa prinda un ochi cu croseta.
Eu: -Nu, nu, nu! Dar nu ma simt pustiu, trupul meu este asa. Insa gandurile, ele cotropesc tot orasul acesta, il devoreaza pana la ultima bucata. Imi sufoca sufletul pana la moarte.
NuEu: -Ma obosesti! Serios! Pentru ce atata simtire? Viseaza! isi intinse mainile, indoind atza prea lunga.
Eu: -Si dorul? Cu el ce facem? Unde il ascundem? Totul este plin de dorul de Acolo.
NuEu: -Dorul?! Dorul nu se ascunde niciodata, dorul se uita incet-incet precum un om care a murit.
Eu: -Dar cand?

Zbor

*aparuta in numarul din iunie al revistei "Convorbiri literare" *

În lumina spumoasǎ a lunii
Douǎ umbre rotunde
Se jucau de-a v-aţi ascunselea
Dupǎ copacii încǎrcaţi de molii de argint.
Umbra cea mai plinǎ, ce roşea mereu aerul
Se lipea de scoarţa copacului
Punând mâinile la ochi.
Cealaltǎ umbrǎ, mai hotǎrâtǎ,
Cu fracul ei de-argint strǎlucitor,
Se nǎpusti asupra norilor adormiţi
Şi-i spintecǎ cu-un trandafir…
Sângeriu, la fel ca ochii iepurilor
Ce luceau de dupǎ tufişuri
Cântând bucuroşi serenade.
Apoi luǎ fluturele de lapte din buzunar
Şi începu a rǎzui cu aripile norul
Pânǎ ce se transformǎ într-o rochie pufoasǎ.
Atârnând-o de o creangǎ ca de un umeraş
O dǎrui umbrei gingaşe, ce roşi aerul din cap
Pânǎ în picioare.
Doi greieri mici îşi întinserǎ arcuşurile
la umbra unui fir de iarbǎ
şi începurǎ a cânta romanţe…
umbra cu frac desena linii curbe, de aer sângeriu
şi, într-o clipitǎ,
îi dǎrui umbrei roşii un mǎnunchi
de mii de molii argintii.
S-au prins cu mâinile lor de aer
şi au dansat printre nori, trezindu-i.
Se îmbrǎţişarǎ într-un ritm de tango argentinian
Apoi s-au aruncat într-un aer încǎrcat
de lumina spumoasǎ a lunii,
însângerat de miile de bucǎţi de nori aprinse
de spinul trandafirului…

zbor…

Semne

07.07.2009

O zi de marti insorita si calduroasa. Nemaipomenit de prielnic timp pentru o zi in Galati. Trebuia sa fie palpitant, nu? Si... a si fost. Am ajuns.... cam dezorientate de viata (eu sigur eram asa), cautand cu nerabdare Gradina Botanica (principalul obiectiv pt mine). Ce sa vezi? Gradina inchisa: Luni-Marti inchis. M-am gandit cu tristete ca daca, mi-ar fi trecut prin minte sa caut programul pe net, cu siguranta l-as fi gasit.
In Galati, aceasta splendida zi calduroasa si insorita, s-a preschimbat intr-o vrajitoare rea, cu tunete, fulgere si o mica ploaie torentiala. Asa, ca doar e vara. Nemaipomenit, am zis, si ne-am ascuns intr-un intrand, nestiind prin ce parte a orasului am ajuns. Nimerisem omul perfect pentru raspunsul la intrebarea: In ce parte e magazinul Winmarkt? Se uita la noi ganditor si, ca prin vraja, nu stie. Am aflat pe parcurs ca mai sunt 3 statii si ploua... groaznic. Asa ca ne-am urcat intr-un autobuz/ troleibuz (:-??) fara bilet, eu am stat cu inima cat un purice. Numai bine ca s-a oprit ploaia pana sa ajungem acolo si, unde mai pui, ca iesise si soarele. Deci ajunsesem degeaba :)). Ce sa facem, ce sa facem?

hm... sa mergem pe faleza. Si am mers. Toata faleza, ajungand din nou la Gradina Botanica si admirand-o printre garduri:)). Foarte comic. Hai sa mergem la Real, am zis, sa mancam clatite ( al 3 lea obiectiv turistic). Si am mers. Ne-am luat cu mancatul, cu vorba, cu haine, si-apoi s-a facut 9. A trebuit sa ne intoarcem, ferm convinse ca vom prinde ultima suflare de maxi-taxi.

Gresit. Am asteptat... am asteptat, apoi am intrebat toti nenii-gogoasa de prin zona, ce stateau cu burtile la apus si sticlele de bere goale la luna. Nimic. Doar ghinion.
"Daca va grabiti, prindeti un Intercity." Asa am si incercat sa facem. Numai ca maxi taxi spre parcul CFR, a facut cam juma' de ora pe drum, trecand iar pe langa Gradina Botanica, Winmarkt... trist. De la Parcul CFR am alergat cu febrilitate pana la gara. Acolo: "Nu mai sunt trenuri". Am dat intr-un ras isteric. Ce facem? E 10. suntem in galati si urmatorul tren e la 5.
hm...
hm... chicoteala....
hm...
da. Si am sunat toata lumea posibila pentru o idee mica. Unii n-au raspuns, unii s-au mirat, au ras, s-au panicat si au zis: Doamne Dumnezeule, ce-i cu tine?
Da, stiu, sunt dezorganizata, cheauna, cu capul in nori...dar cum plec de aici.
2 fete in fustite, in fata garii din Galati, ora 10, pustiu, hm...
Dar am ajuns:))
acasa, in Braila...la Dorobanti, de unde trebuia sa ajungem la Scolilor. Era pustiu si acolo si 10.30. Am alergat la un autobuz, dupa aia am oprit un tramvai, mi-am dat seama ca poate nu duce unde trebuie si l-am oprit din nou, ca sa ne dam jos:)). de fapt... era bun...
apoi ne-am repezit la un alt autobuz si am ajuns cu brio acasa.

Apropo: era luna plina si portocalie si era marti si 7.7.2009. O fi insemnand ceva?

Can anyone help me?

Imi poate spune cineva care sunt acordurile pentru cantecul acesta?:) Nu ma prea pricep la muzica :-P

Nostalgie

Eu: -Tu niciodata nu-mi aduci lalele rosii! Se ofilesc degeaba pe campul ierbos de soare.
NuEu: -Hm! De parca tu-mi canti vreodata romantic! Mi-e sete si mie de pulbere albastra! Polenul aripilor a inceput sa se usuce; mangaia o petala uscata de trandafir, amintindu-si catifelarea.
Eu: -Te uiti la mine asa nedumerit! Niciodata nu m-ai inteles. Te zbati sa ma inlocuiesti cu tine! Te lupti cu uriasii, da... cu uriasii.
NuEu: -Ce sa inteleg? Ce nu se intelege? se juca cu petala intre maini, cu fata incruntata si o lumina stranie in ochi.
Eu: -Tu niciodata nu tii la mine! Ma tratezi ca pe un luptator de box. De ce vrei sa ma dobori?
NuEu: -Ca sa ma dobor pe mine. Cineva trebuie sa te ridice de jos. Nu crezi? rupea fasii fine din petala rosie.
Eu: - Tu niciodata nu-mi scrii poezii! As avea nevoie de un greier bazaitor in iarba.
NuEu: -Tu vrei un poet. Eu sunt un sine.
Eu: -Vezi! Eu vreau un sine, dar un artist de sine, un "un", ce este tot ce eu nu sunt si sunt.
NuEu: - Dar un? Dar tu? petala se sfarama intr-o pulbere visinie de cireasa amara.

Prea multe aiureli

Eu: -Stii.... ma gandeam la ceva zilele trecute. N-am putut inchide niciun ochi si m-am zvarcolit ca un peste in undita.
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple, incat poti inchide un singur ochi. Pe celalalt il lasi de veghe, musca adanc dintr-o piersica.
Eu: -M-am gandit la gandurile mele. Mi-am dat seama ca sunt tare haine si pofticioase. Ravnesc prea mult la autonomia lor si nu ma lasa nici sa respir.
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple, incat trebuie doar sa iei aer in plamani. sucul de la piersica se scurse pe hainele bej si pe mainile sale goale.
Eu: -Vezi zmeura aceasta? Rosie, coapta, acrisoara, perfecta, ingereasca si totodata are ceva erotic in ea. Corpul meu ravneste la ea, pe cand gandurile mele ii fac analiza amanuntita, teoria zmeurei!
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple, incat... atent, lua zmeura in palma si o contempla, uitand sa termine.
Eu: -Incat?!
Tacere. NuEu este hipnotizat de zmeura.
Eu: -Incat?!
Tacere, se aude doar scrasnetul zmeurei intre degetele sale.
Eu: -Pentru ce-ai facut aceasta? ochii ii ieseau din orbite speriat ca de moarte, parul electrizat purta o lupta zdorbitoare cu mainile ce incercau sa-l scoata din pielea capului.
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple. intoarse spatele, privind pe fereastra un porumbel.

Aiureli

Taisul sabiei nu ne poate vindeca de manerul ei lipicios si hipnotizant. Ne poate doar oferi alinarea unei singuratati odioase. La vestea pieirii se poate spune de catre toti purtatorii de sabie: iata-l pe cel care a dominat o sabie!
Taisul straluceste in soare si rade: iata alt prost care a sfasiat pentru mine!

Eu-NuEu

Eu: -De ce te holbezi la mine?
NuEu: -Incercam sa te cunosc. Tare mult as vrea sa descopar cum se traieste, visator privi norii movii de pe geam.
Eu: -Opreste-te! Ma intimidezi si obrajii or sa-mi ia foc in curand.
NuEu: - Pai, altfel... cum voi invata cum se traieste? isi indrepta sufletul sifonat si-l agata pe umeras. Tu nu vorbesti niciodata cu mine despre oameni si viata. Tu iti descarci furia pe mine ca o bomba atomica.
Eu: -Tu n-ai intelege viata! Tu n-ai viata! Nu vezi ca nu traiesti?
NuEu: -Si a cui vina este aceasta? cu mainile in solduri, gesticula agatandu-se de celelalte haine. M-ai inchis in sifonierul tau enervant si ma porti foarte rar. Ar trebui sa ma vinzi.

Eu: -De ce te mai holbezi la mine?
NuEu: -Incercam sa te cunosc. Vreau sa aflu cum se inlocuieste o haina, ranji zgomote terifiante, frecandu-si palmele una de alta.

inspiratie risipita

Ar trebui sa scriu
asa ar face un scriitor.
dar labirintul acesta
de ganduri si imagini...!
Mi-e cu neputinta a-l strabate
pana la ultimul Minotaur.

Ar trebui sa scriu
asa ar face un scriitor.
dar cum sa prefaci
o apa navalnica si pietroasa,
in apa potabila si dulce?

dar cum?

Se invata cu timpul!
imi canta cucuveaua
batand cu ciocul
in luna insangerata.
M-am grabit prea putin
Caci
timpul si-a frant matura de vrajitor.

dar si mai cum?

Eu-NuEu

-As avea nevoie de o sora geamana...
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... NuEu isi duse gratios mana la tample, plin de disperare...
-Pentru ca stiu ca ea nu s-ar plictisi niciodata de mine si as putea sa o iau peste tot, stiind ca si ei ii place, si fara sa ma gandesc ca poate se supara.
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... NuEu ramase cu gura cascata de atata spaima...
-Pentru ca am merge impreuna la concerte, la teatru, la orice lucru interesant pentru noi, care pentru altii pare din cale afara de plictisitor. Pentru ca as putea sa merg cu ea in parc la orice ora cand e soare afara si sa scriu la umbra unui copac. Si ea sa nu zica niciun cuvant, pentru ca si ea ar scrie.
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... NuEu isi tinea ochii suspendati de becul din camera.
-Pentru ca atunci cand as fi nervoasa, ar fi si ea nervoasa si am incepe sa ne indopam cu ciocolata pentru a ne calma nervii. Apoi am incepe a ne certa si astfel vom sfarsi razand in hohote. Pentru ca doar cu ea as putea face un maraton de ras din lucruri minore, precum: uite cum cade o frunza!
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... glasul lui NuEu plangea in hohote.
-Pentru ca tu esti in mine, tu esti ca mine, tu esti doar o umbra pe care o tarasc dupa mine ca un lant de hartie.

nedumerire

daca... te afli la Polul Nord,
daca... iti doresti sa ajungi la Polul Nord,

dar... tu nu stii ca esti la Polul Nord.


si... pleci...
sa cauti Polul Nord.

cum iti dai seama ca ai fost acolo?

incercare

se da urmatoare situatie:
te afli in aer, stand pe un metru patrat de lemn. imprejurul tau nu e nimic altceva decat aer si nimic solid pe care sa iti pui picioarele.
jos, la o distanta optima, se afla un camp de sabii ascutite, razand si chemandu-te la ele. departe, la orizont, ca o linie, se zareste o bucata de lemn mai mare pe care sa poti sta linistit, intr-o siguranta oarecare, la care trebuie sa ajungi pentru a trai frumos si vesel mai departe.
ce faci?
1. stai in continuare pe lemnul tau si te uiti calm la norii care vin si pleaca;
2. incerci sa pasesti pe sabii si sa speri ca vei ajunge intreg la lemnul mare si vesel;
3. iti zici: eu pot sa zbor si zbori peste sabii si ajungi unde vrei.
4. alte solutii; da exemple:)

astept raspunsuri... :-P ;;)

Ce este...?

ce este un scriitor? Un scriitor este un om care scrie, asa se poate raspunde scurt, sincer si fara prea mari complicatii.
ce este un cantaret? Un cantaret este un om care canta, asa se poate raspunde scurt, sincer si fara prea mari complicatii.
ce este un pictor? Un pictor este un om care picteaza, asa se poate raspunde scurt, sincer si fara prea mari complicatii.

Dar atunci ce este un om care scrie,
un om care canta,
un om care picteaza?

si-atunci lumea este o artista vesela, buimaca, trista, mofturoasa, cu capul in nori, izbucnind in hohote de ras la fiecare atingere a ploii, cu parul in vant, dansatoare, cu picioarele goale-n nisip, rastindu-se la mare.

dar ...
ce e...
lumea?

aiureli

Conditia Nimicului este de departe cea mai sublima existenta. Nimicul intotdeauna este ceva si acelasi lucru. cand se priveste in oglinda, se vede pe sine insusi, ca fiind ceva de care toti oamenii de pe acest pamant fug.
Nimicul pentru a ramane neschimbat face mari exercitii de vointa si orgoliu. El nu poate aspira la o alta forma de a fi, intrucat ar insemna esecul vietii sale; de aceea si lui ii e constant teama de a se transforma in om.
Omul si Nimicul fug mereu unul de altul, cel mai probabil se vor intalni...

21 martie

~ ziua Poeziei ~

Poezia
Nichita Stanescu

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.

O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

Heidenroslein

von Johann Wolfgang Goethe

Sah ein Knab' ein Röslein stehen,
Röslein auf der Heiden,
war so jung und morgenschön,
lief er schnell, es nah zu sehn,
sah's mit vielen Freuden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.


Knabe sprach: Ich breche dich,
Röslein auf der Heiden!
Röslein sprach: Ich steche dich,
daß du ewig denkst an mich,
und ich will's nicht leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Und der wilde Knabe brach

's Röslein auf der Heiden;
Röslein wehrte sich und stach,
half ihm doch kein Weh und Ach,
mußt' es eben leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

azi, maine, tot timpul

"Desi urasc punctul, Doamne, locuiesc într-un punct." ( nichita stanescu)



freiheitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit.

vacanta

Ce poate fi mai frumos decat o vacanta la munte? Si mai mult decat atat, o plimbare pana la casacada Urlatoarea, intr-o zi calda-calda de iarna. Drumuri frumoase, pline de mocirla, inconjurate de copacei dragutzi ce se indoiau in ritmul mersului nostru.
Acolo, in mijlocul padurii, al vietii troneaza purtate de vant si de ploi, mici si
dragalase ambalaje mandre si papadii reincarnate in pungi de plastic. Peste tot numai un rai minunat al descompunerii in decenii de viata dusa pe apa sambetei. Facand slalom printre gunoaiele dragalase pline de noroi, ma gandeam ca viata lor este asa de usoara si frumoasa.... Ce poate fi mai placut decat sa stai la umbra unui copac, la racoare, asteptand cu muuult entuziasm binecuvantata degradare eterna.





PS: Stiu ca am o mare obsesie cu gunoaiele. as realiza un sistem de prindere imediata a aruncatorilor de gunoaie si le-as da amenzi atat de mari incat sa nu le poata plati si sa stea la inchisoare... asa... sunt foarte radicala....

toamna de ianuarie

ploaia se privea
in oglinda chicotind.

Strigătul Poeziei

Motto: «Poezia adaugă viaţă vieţii» (Nichita Stănescu)

Poezia răsucea peniţa între degete, picta literele, apoi cu delicateţe şi furie le anula cu mii de liniuţe dese: ”Testament”. Mototoli foaia brodată cu pete de cerneală şi o aruncă cu furie în perete. Pentru ce să se mai obosească? Şi-aşa nu va citi nimeni… se vor descotorosi de ea fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă şi va ajunge în groapa de gunoi pentru descompunere eternă. Poezia deschise larg fereastra şi se urcă pe pervaz. ”E întuneric la voi, aici, acolo. V-aţi ascuns între nori…”, murmură cu un pahar de vin roşu, făcând semne disperate omului îmbrăcat în palton care traversează strada”. Mă mănâncă viermii, boierule, în pagini roase de nesomnul oaselor!” Priveşte cu speranţă, aşteptând o rază de lună salvatoare. Îşi balansează mersul în jurul pervazului de metal, învârtindu-şi rochiţa gustată de molii. ”Îmi tociţi petalele de trandafir roşu! Mă striviţi între televizoare, ipoduri, haine cochete. Ochii voştri sticloşi îmi izbesc mâinile şi picioarele de stânca cenuşie! Mă mănâncă viermii, boierule!”, zbieră Poezia cu buzele fierte de vin. Se aşeză ca un copil plictisit pe marginea pervazului, numărând oamenii care trec cu ochii-n asfaltul rece. ”E frig acolo, mi-e frig şi mie, căci mi-a mai rămas doar buza de sus şi un dinte. Ştii, boierule, viermii mor de foame!” îşi puse lacrimile în mâini, legănându-se. Apoi se ridică hotărât şi brusc în picioare, întinzând mâinile ca nişte aripi străvezii. ”Pentru tine lumea e plată şi gri, ca un şoarece între gratii! Te-ai înecat în prea multă luminăă! Uite, ai carii de la atâta privit în soare! Dar, ţie ce îţi pasă? Tu mergi mai departe pe strada plină de ploaie mută. Uite, cănici ploaia nu mai chicoteşte! Se mănâncă viermii între ei, boierule! Şi-au gustat capetele şi-acum se întreabă cine sunt.”
Poezia îşi îndreaptă cutele de la rochiţă zâmbind, izbeşte paharul în cioburi scurte şi negre, de asfalt. Îşi potriveşte trupul vlăguit, ca un vis de nor portocaliu.” Ţurţură lampa de frig, boierule, şi se va stinge! Îmi rod viermii buza de sus şi dintele, boierule! Şi tu, boierule, continui să-ţi afunzi urechile, în chestiile alea negre şi urlătoare…”

azi adia vantul...

"I will show you fear in a handful of dust" (T.S. Eliot)

Definitie

Ana Blandiana

Sa fii frunza
Si obligata
Sa te porti
Asemenea tuturor frunzelor,
Desi intelegi
Si chiar poti
Cu totul si cu totul
Altceva:
Fapt din care
- Uluitor -
Sa nu tragi concluzia
Ca esti altfel decit frunzele,
Ci ca ele, frunzele,
Sinit altfel decit ele insele.


Iata o definitie.