Pentru cine are rabdare... :-P

Paranteza de autor -Fragmentul de proza l-am scris in aprilie-mai pe o banca pe blvd si-mi dadea coate sa fie citit. NU cred ca e tocmai potrivit ca-l pun aici, dar m-am gandit ca foarte rau nu poate sa fie. N-am reusit sa trec peste aceasta proza cam nereusita, ciudata si siropoasa( inca mai tin cu dintii de ea, cei ce scriu cunosc sentimentul). Asa ca enjoy...:-s


O linie galbenǎ, o linie roşie, astfel se completa desenul pe foaia pǎtatǎ de atâtea culori cerate. Era un amalgam de hârtii puse alandala pe biroul întunecat. Se simţea obositǎ, creioanele n-o mai ascultau, iar în adâncul fiinţei ei mişuna un fior ascuns de nu-ştiu-ce. Când se simţea singurǎ şi tristǎ, desena, desena orice pentru a-şi alunga supǎrarea. Rǎmase pe gânduri, încruntatǎ, pǎrul blond cǎzându-i pe tâmple şuşotea un rǎspuns secret. Ce sǎ fie? Poate era de vinǎ primǎvara aceasta putredǎ de-atâta frig şi soare în cojoc de blanǎ.
În fereastrǎ, bǎtea cu crengile îmbobocite un copǎcel pe jumǎtate trist, pe jumǎtate vesel. Se întinse zgomotos, sunând oasele a lene prelungǎ şi molipsitoare, apoi se chinui sǎ ajungǎ la bluza trântitǎ pe jos în spatele ei. Încordându-şi numai douǎ degete,o transportǎ încet în aer. Prea multǎ lene ! îşi şopti, tresǎrind uşor de la aripile unui guguştiuc de pe streaşina ruginitǎ.
-Tu, crezi cǎ-i primǎvarǎ ? Tu, crezi cǎ-i verde ? Tu, crezi cǎ-i pǎmânt umed şi soare? Ce crezi tu ?
Pasǎrea zâmbǎreaţǎ clipi din ochi şi zburǎ prin crengile copacului nişte silabe încriptate.
-Ce este o primǎvarǎ ? îşi împleti şuviţa de pǎr sǎlbaticǎ, înfǎşurând-o împrejurul urechii.
Coborî scǎrile lent ascultând cadenţa paşilor ca o muzicǎ surdǎ şi mutǎ, o muzicǎ invalidǎ ce-i înlǎnţuia picioarele de ea însǎşi ; corpul ei e un tiran desǎvârşit al nemişcǎrii.
-Dacǎ m-aş împiedica acum şi m-aş rostogoli pe treptele de marmurǎ gri, ar ţipa cineva, ”Uite un boboc de iarbǎ verde ” ?
Gândul se evaporǎ între mii de alte gânduri ce dǎdeau nǎvalǎ ca o armatǎ cotropitoare, galopând în minte. Era un tunet de sentimente şi zvâcnea din secundǎ în secundǎ. Blocul umed, mirosind a mucegai, pereţii decoloraţi şi murdari, toate acestea însemnau încǎ beznǎ friguroasǎ, o beznǎ a oraşului şi a lumii. Un om paşnic, un om grǎbit hâţânându-şi sacoşa, un om distrat dând din greşealǎ peste alţii, un om doar trist de existenţele multiple ale salariului sǎu pe o lunǎ, iar în ochii tuturor aceleaşi preocupǎri cu gust de lǎmâie proaspǎtǎ şi picioare de lemn de cireş.
-Ce este primǎvara ? opri un om pe stradǎ cu pungǎ de plastic de la supermarketul din cartier şi pǎlǎrie maro de stofǎ. Omul se uitǎ strâmb, schiţǎ un ”ce vrei sǎ zici ?“ şi îi rǎspunse cǎ este ora 12 fǎrǎ douǎzeci de minute.
Pe bulevardul ros de pǎmânt veşted, era o sǎrbǎtoare. Se înmormânta creta în asfalt, în glasurile copiilor ce-o frǎmântau în diferite forme colorate de poveşti cutremurǎtoare. Întrebǎ un copil cu mâinile verzi şi ochi albaştri, scânteind a basme.
-Ce este o primǎvarǎ ?
Obrajii bucǎlaţi îi desenarǎ un peşte cu înotǎtoare verzi, sǎrind dintr-o undǎ de cretǎ, un cal-lebǎdǎ plutind şi un mare nǎvod albastru deasupra lor stând gata sǎ-i muşte. În nǎvod se zbǎtea o aripǎ de pescǎruş cu ciocul ciobit, resemnat de rǎmas bun. Vântul se înteţise a ploaie rece şi jucǎuşǎ. Se înnorǎ ca o schimbare ciudatǎ de anotimpuri nervoase. Dar era o frumuseţe aşa de rarǎ, încât pǎrea cǎ totul vibreazǎ, iar picioarele ei refuzau a merge precum doi catâri care au dat de dictatura stǎpânului şi se împotriveau cu boturile îmbufnate. Vântul îi aduse în mânǎ un boboc de lalea roşu ca lacrimile verii, proaspǎt ca roua ierbii şi gingaş precum strǎlucirea zǎpezii. Era un semn, un dar preţios al anotimpului, al soarelui.
-De te-ai deschide boboc de clipe,
o mierlǎ-n trei aripe, aş visa,
sǎ fâlfâi şi eu una,
în flori, în apǎ-n soare.
Guguştiucii nǎzdrǎvani chicoteau în crengi neliniştiţi, parcǎ zvonind furtuna. Eliza mângâie petalele, descântând-o mai departe şi îşi dǎdu seama cǎ înǎuntrul ei este ceva. Cercetǎ atent şi descoperi o hârtiuţǎ micǎ şi meticulos împǎturitǎ. O deschise cu mare grijǎ, era ca nouǎ, niciun colţ îndoit, nicio margine ruptǎ sau îngǎlbenitǎ. Silabisi literele negre, de cǎrbune, citi legǎnat, tremurând de o emoţie a descoperirii.
-Un aer negru şi stǎtut,
Se leagǎ-n pivniţa cea mare,
Deasupra cǎrei ai trecut,
Atâtea nopţi şi soare.
Un veac de linişte pierdutǎ,
Un zbor de-aripǎ e cuprins,
De mijloc ; şi se uitǎ
Cǎ respira şi-acum s-a stins.
Eliza izbucni într-un râs nebun, isteric, era fericitǎ cǎ în sfârşit trǎia ceva interesant, ceva nemaivǎzut. Dacǎ era un admirator secret? Dacǎ floarea era magicǎ şi ascundea vreun secret protejat de mii de ani? Dacǎ ea era cea care trebuia sǎ desluşeascǎ misterul şi sǎ salveze lumea de la moarte ? Toate acestea i se pǎreau mult mai palpitante decât viaţa ei de adolescentǎ neînţeleasǎ într-un oraş adormit şi fǎrǎ gust pentru muzicǎ bunǎ şi cǎrţi. Momentul ei de glorie se întretǎia la orizont, îşi întindea nǎsucul timid, dar nestingherit de un obraz nou al vieţii. Ce pivniţǎ ? Unde trebuia sǎ meargǎ pentru a-şi împlini acest destin mǎreţ şi totodatǎ necunoscut ? Vântul alunga acum picǎturi de ploaie, dar soarele nu se ferea, zâmbea cam palid de sub streaşina norilor.
Strada Republicii cu salcâmii ei îmbobociţi, îi amintea de istoria oraşului ei, pentru care ar fi fǎcut orice sǎ-l scoatǎ din mizerie. Case dǎrǎpǎnate, pe care timpul le trage de mânecǎ şi le goneşte în pǎmânt ca pe nişte mǎrturii necinstite. Niciodatǎ nu i s-a pǎrut vechea clǎdire a Hotelului Pescǎruş aşa de ispititoare şi fermecǎtoare. Adieri de vânt reci, înfiorate îi şopteau ca o chemare sǎ intre. Strada pustie, doar gunoaie, pungi de plastic zburau în hore nesfârşite de praf, se uitǎ în stânga şi-n dreapta, şi apoi sǎri marginea ferestrei fǎrǎ geam. Camera tremura de frig, era un aer de moarte, înţepat şi tenebros. Multele gunoaie, care pǎtrunserǎ înǎuntru, umanizau în mod ciudat încǎperea ; pe peretele din stânga se legǎna un tablou îmbrǎcat în aţe de pǎianjen, de dimensiunea unei uşi. Îi atrase atenţia, ca un licurici scânteietor îi chema privirea. Puse mâna pe tablou şi îl trase mai în dreapta. În spatele lui era o pânzǎ groasǎ de pǎianjen, înnegritǎ, ce trimitea şi mai mult aer rece precum un curent nestǎvilit. Pipǎi sfios cu degetele şi dǎdu peste un gol mare cât tabloul. Curentul se înteţise şi o chema spre el, precum un aspirator uriaş ce-şi doreşte supuşii din praf. Eliza închise ochii speriatǎ de atâta linişte, ţinându-se de marginile peretelui.
Cǎzǎtura bruscǎ îi zdruncinǎ spatele, simţindu-se acum fǎrǎ oase, cu muşchii toţi plutind în derivǎ. Se ridicǎ de pe podea şi-şi înǎlţǎ ochii deasupra sa : scǎri în spiralǎ, imense din lemn lustruit, strǎlucind ca acum o sutǎ de ani, o cupolǎ uriaşǎ cu un policandru rotund ca o minge argintie de sticlǎ. Policandrul poseda braţe lungi, în formǎ de aripǎ de pasǎre.Legenda spune cǎ erau confecţionate din diamant. Eliza schiţǎ un zâmbet scurt la amintirea acestui lucru, ştiind cǎ dacǎ era adevarat, braţele uimitoare dispǎreau demult. Nicio uşǎ în jur, nu se vedea nicio ieşire şi nu întelegea cum a ajuns acolo. De sus, plutea o muzicǎ dulceagǎ, cu un miros de scorţişoarǎ, un tango vechi de dragoste. Urcǎ scǎrile, nesigurǎ, mâinile-i erau lipite de balustrada maronie. Din ce în ce muzica se auzea mai tare, iar mirosul devenea mai puternic. Vroia sǎ afle ce exista acolo sus, ştia foarte bine cǎ acestǎ clǎdire nu este locuitǎ. Aşa ziceau toţi. De câte ori a trecut pe aici şi niciodatǎ nu a simţit fiorul de azi, vântul rece, nici mǎcar nu s-a uitat o clipǎ la pereţii dezmembraţi. Cu cât urca, nu-şi putea aminti ce a fǎcut cu acel boboc de lalea, în mânǎ nu mai avea nimic şi era sigurǎ cǎ nu l-a aruncat. Spirala îi aduse dureri de cap ce o înjunghiau din ce în ce mai tare. Urca în continuare ca un automat, cu picioarele grele, ca de piatrǎ, ţinându-se cu ambele mâini de balustrada lustruitǎ.
”Un tango vreau sǎ dansez cu tine,
Un tango ca o zi de primǎvarǎ,
Gingaş, ca o petalǎ de azur,
Iar martor luna-ntreaga searǎ.”
Cântecul pluti ca un ecou vibrând pereţii. Începu sǎ danseze, simţea cǎ o mânǎ nevǎzutǎ îi cuprinde mijlocul şi o învârte precum un fulg. Era ameţitǎ, dar râdea de bucurie, capul i se zbǎtea de durere, rǎnit de suliţe nevǎzute. Deschise ochii şi vru sǎ se opreascǎ. Stǎtea în mijlocul unei camere coloratǎ în roşu şi verde, dar aceeaşi strofǎ cu rima imperfectǎ se repeta ca o obsesie. Eliza rǎmase înmǎrmuritǎ : jur împrejurul ei, pereţii erau acoperiţi de lalele roşii, însângerate, podeaua verde vǎlurea la adierea unui vânt invizibil. Într-un colţ, un patefon îşi mai dǎdea ultima suflare alǎturi de glob mic maroniu ce fumega încontinuu ; domina un miros de scorţişoarǎ arsǎ, învechitǎ. Eliza încercǎ sǎ opreascǎ patefonul sau sǎ-l facǎ sǎ treacǎ peste strofa deja enervantǎ. Muzica se opri brusc, iar curentul se înteţise ca un vârtej, ca o furtunǎ.
”Ce este-o primǎvarǎ aş vrea
Sǎ-mi ghiceşti, în ochi fericirea toatǎ,
Dacǎ-mi rǎspunzi…”
Patefonul dǎdea semne de obosealǎ sau de bǎtrâneţe. Strofa se oprise la final, repetându-se întruna. Eliza privi in jurul ei dar nu mai zǎrea nicio ieşire, doar fereastra albastrǎ. Vroia sǎ iasǎ, îşi dǎdu seama cǎ a fǎcut o greşealǎ venind aici. Lalele de pe pereţi aveau brusc guriţe mici, ochi negricioşi cu gene lungi. Cântau împreunǎ cu patefonul, mişcând marginile petalelor în ritm de tango.
-E un anotimp ! E un anotimp ! ţipǎ fereastra albastrǎ întunecându-se a nori.
Eliza stǎtea în mijlocul camerei, nedumeritǎ şi înfricoşatǎ. ”E un anotimp !” suna ca o bǎtaie de tobǎ acoperind cântecul. ”E un copac cu flori !” zbierarǎ lalele la unison, dar camera nu pǎrea sǎ fie de acord. Peretele din dreapta se dezgoli, cu pielea-i catifelatǎ şi galbenǎ scânteitor.
”Ce este o primǎvarǎ ?
Acuma sǎ-mi rǎspunzi…”
Eliza tremura şi nu întelegea ce se întâmplǎ, în mâna ei dreapta ţinea un creion mare, frumos sculptat şi pictat cu floricele de toate culorile. Se apropie de peretele gol ce îşi aştepta rǎspunsul. Tǎcere funebrǎ, iar camera respira greu, cu sufletul la gurǎ de nerǎbdarea cuvintelor scrise.
Strada Republicii înnoratǎ pǎrea un paradis istoric uitat. Eliza mergea cu paşi repezi şi apǎsaţi, gândind cǎ tare prost şi-a ales ziua de 7 martie ca fiind baba ei. Picura şi norii ameninţǎtori îi dezvǎluiau un an prost. Îşi aminti de toate lucrurile rele ce i se întâmplaserǎ de-a lungul anului, deşi baba de anul trecut a fost frumoasǎ şi caldǎ. Ea isi tara pasii umezi pe asfaltul inabusit, cu lalele rosii in suvitele-i de par ravasite.Un camp de flori si petale de vise la fiecare spin ce-si paraseste casa. Sa fie oare primavara sau doar o iluzie de toamna caldutza?
Ea se asaza pe-o banca in mijlocul vantului, o foaie alba se desprinde din mana ei. Nu alearga, mai sunt si altele, asteapta pierduta in lumina de verde crud. Dar vantul parca vrea a-i face in ciuda, vrea sa-i ispiteasca prietenele zburdalnice. Timpul se ascunde in faldurile rochitzei albastre precum pescarusii in mare.Pe ultima foaie schitzeaza: "Pe curand, suflete!". Deschide: a ramas la pagina 333. Parul ii flutura, la fel si ploaia mieunand pamantul. Biciuiri de liniste.O razǎ de soare micǎ pe cer clipea din când în când ca sǎ alunge o parte din atmosfera apǎsǎtoare de zi de sâmbǎtǎ.
-Ce este o primǎvarǎ ? întrebǎ o fatǎ drǎguţǎ cu zâmbet pe buze şi cu nişte foi de cerneala in mana.
-Primǎvara eşti tu ! îi rǎspunse râzând şi cântând mai departe un tango vechi şi uitat.