joi, 30 decembrie 2010
Lista partiala
-fericirea e o povara mult prea greu de suportat, iar daca dureaza prea mult timp se poate confunda usor cu nefericirea;
-cand esti fericit cu ceilalti uiti sa fii fericit cu tine insuti, iar daca te lasi dus de val, pana la urma te confunzi cu valul;
-singuratatea este preferabila multimii, doar asa iti poti auzi clar propria voce reflectandu-se in pereti;
-si in haos te poti auzi usor, deoarece iti construiesti o crisalida in care te protejezi de restul lumii;
-mlastinile sunt benefice doar pentru a constientiza cat de jos poti sa cobori sau doar pentru a invata cum sa iesi din ele si cum sa le eviti;
-a pierde timpul nu exista, exista doar constiinta pacatoasa si tematoare de a crede ca nu faci nimic, de fapt este teama de nimic ( prea multa libertate sperie);
to be continued dupa o alta meditatie...
joi, 16 decembrie 2010
Omul cu toiegele (reinvie)
Omul cu toiegele ofta si-si lustrui tacut toiegele in lumina difuza a lampii. Lemnul scartaia, carpa innegrita isi tara panza mai departe peste aschii.
" Buna seara, lume! Buna seara! Nu te cant, nu te doresc si totusi te vrei cantata, dorita, iubita, numai privita nu te lasi, te ascunzi dupa mii de perdele, nazbatioasa si vicleana. M-ai legat de pamant cu aceste toiege si acum se plimba in mine oameni pe care nu-i cunosc, doar le simt pumnii cum bat a frica in pamant. Ma imbraca prea multe maini, si totusi am inghetat in haina aceasta stravezie de degete."
Omul cu toiegele incepu sa-si fluiere usor lustruitul, un fluier mic si stins, precum dorinta lui de a fi singur cu ceilalti, cu el insusi. Isi aseza ghetele la lumina lampii si-si fluiera cu ochii inchisi gandurile: "Plecati, zburati, eliberati-va de mine insumi!" dar gandurile stateau cu poarta deschisa si se ingramadeau unele peste altele pe langa tocul usii.
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
NuEu: Termina! Ce faci acolo? ( in glasul sau se observa o oarecare enervare, insa se calmeaza repede.) Incercam sa fumez o tigara.
Eu: Nu vrea sa se desfunde! Nu vrea! Incapatanata ca o lenesa! Nu vrea sa se miste din loc!
NuEu: Ai rabdare. Toate la timpul lor. ( respira adanc, dand ochii peste cap)
Eu lasa pompa de desfundat jos si ramane descumpanit.
Eu: De ce? Incercam doar sa-i smulg cuvintele despre oameni si viata. Doar ea comunica cu toate chiuvetele din lume.
NuEu: Ai rabdare. Uneori cuvintele n-au nevoie de oameni ca sa respire. scoate rotocoale de fum
Eu: Incepusera sa iasa din robinete, din tevi, oameni cu plete brune ori blonde, cu serviete, cu sacose. Cotropeau toata lumina, o intunecau cu saracia lor, chitaind de foame. Ei mereu cred ca un soare este doar un soare.
NuEu isi aprinde alta tigara.
Eu: Mi-au furat pana si umbra, dar mi-au sadit planta aceasta cu radacinile infipte direct in chiuveta. Zadarnic incerc sa gasesc radacinile.
NuEu: Deja s-a lasat bezna. Planta o sa creasca in voia sa. Ai rabdare, ochii tai se vor obisnui cu intunericul.
Eu reincepe sa desfunde chiuveta cu mai multa putere si forta, intr-un ritm care insa se pierde. NuEu face rotocoale albastre de fum.
vineri, 15 octombrie 2010
Revelatie
joi, 14 octombrie 2010
Plictiseli
NuEu: leganandu-se in hamacul prins de-a lungul camerei. Uneori e bine sa dormi. Lucrurile trec de la sine.
Eu: Vidul acesta care se scurge prin mine, agatandu-mi fiecare celula pana la descompunere. Parca ma tarasc pe spatele unui sarpe din plastilina.
NuEu: Statul e mereu fals. Nimeni nu sta niciodata cu adevarat. casca adanc, fredonand o melodie dintr-o foaie de ceapa. Leganarile loveau masa din bucatarie sacadat.
Eu taie legaturile hamacului, transfigurat, alb ca varul, tremurand. NuEu se trezeste pe podea buimac.
Eu: Uneori e bine sa stai. Atunci timpul se plictiseste si el.
NuEu casca prelung si adoarme la loc. Eu clipeste intruna cu ochii in gol si ceasul la mana.
Seara somnoroasa cu zambet de toamna.
vineri, 1 octombrie 2010
Definitie incompleta a noptii din noi
Decojim ce ne-a mai rǎmas de trǎit
ca pe o portocalǎ stricatǎ,
gunoierii gândurilor şi iubirilor noastre.
Câteodatǎ vrem sǎ murim
doar ca sǎ ne putem închipui cǎ suntem
pǎsǎri Phoenix.
Câteodatǎ ne ardem falsele pene de înger
vrând a ne învinge demonii,
cǎci e atât gunoi şi suferinţǎ într-o respirare.
Noaptea se joacǎ de-a v-aţi ascunselea
printre mâinile noastre ruginite şi ţepene,
ca o indiancǎ cu sclipiri de dragoste angelicǎ.
Ne cǎutǎm numele în ochii altor oameni,
ce ne privesc cu propriile lor iniţiale.
Cǎlǎtori pe marginea drumului,
ne plimbǎm cu noaptea-n sacoşǎ
împrǎştiindu-i corpul pe strǎzi,
doar toamna cuvintele se descompun
şi le tragem de oase, de artere, de vene
crezând cǎ nu le vom uita niciodatǎ.
Gunoieri netrebnici !
nici zdreanta propriului suflet
n-o putem pǎstra în noi.
vineri, 24 septembrie 2010
:)
este o fortareata,
pe care n-o poti asedia decat
cu roua intristarilor tale.
miercuri, 8 septembrie 2010
Dezradacinare
"Toate calatoresc spre centrul orasului", se gandea el, "si visele mele false despre singuratate, iubire, ura, visele mele ridicate in steaguri, atarnate de gatul fiecarei turme de oi, precum talangile, sa rasune cat mai puternic".
Omul cu toiegele isi privea mainile trist, erau muncite de atata voie buna. Ei cred ca daca razi esti nebun. Apuca cu putere strasnica toiegele, ura si dorinta ii luminau ochii, precum ghearele mortii. Incepu sa loveasca sacadat, ritmat, leganandu-se impreuna cu fluieratul vietii. Intai zdrobi mana statuii, apoi rasufla adanc, nu planse, desi sangele i se prelingea pe toate hainele, impregnand un miros naucitor. Palmele se brazdau de riduri, de rauri ale urii si ale durerii, venele nu mai putea ramane in acoperisul pielii.
Lovea in continuare, spulberandu-i picioarele, bustul, gatul, ochii, nasul, gura, pana le imprastie pe jos ca pe niste cartoane colorate de un copil stangaci. Da. Doar un copil ar fi avut curajul sa creeze un lucru atat de monstruos. Cu fiecare lovitura, pielea se exfolia, lasand doar sangele la vedere. Nu se imprastia, era nevoie de curaj pentru aceasta. Zdrobi capul statuii, o fulgerare in creieri il facu sa scape toiegele din mana. Uitase tot. De ce? Pentru ce? Simtea cum valuri de caldura, de liniste il inunda si il indeamna sa continue. O mana nevazuta. Era vinovat de moartea ei, dar aceasta vina trebuia dusa pana la extrem, ar fi fost prea las sa se opreasca acum. Si totusi...
Efortul de a merge mai departe il epuiza complet. Transpirase, tremura, plangea, praful ii inabusea respiratia. Zdrobi si bustul: coastele, plamanii de piatra, inima de piatra. Acum nu mai era nimic, doar moloz, un moloz pe care-l va curata un timp.
In sfarsit putea sa fie liber, insa inima ii zvacnea, sarea, tropaia, murind de nerabdare. Ceva lipsea. Privi in gol in locul statuii si planse in pumni.
Frigul diminetii ii tresari lacrimile.
luni, 6 septembrie 2010
Toamna cuvintele se descompun
Pipaia in continuare cu ochii inchisi, cu degetele stranse unele langa altele.
-Vreau sa vad! Vreau sa vad! tipa plangand cu ochii scaldati in intunecime. Degetele ii devenisera aspre de la atata cautat, frunze moarte i se lipeau de pleoape.
-Vreau sa vad! Vreau sa vad! suspina incet, batand cu pumnii stransi de pamantul moale si umed. Ploaia i se prelingea pe pleoapele incarcate, apoi pe degete, apoi pe toiegele adormite.
sâmbătă, 28 august 2010
Azi totul e nu
NuEu: Nu azi, incercam maine. Maine... da? amesteca in ceaiul fierbinte mierea. Ochii incercanati de nesomn. Stranuta.
Eu: Daca le escaladezi, le poti pacali prin zambet si apoi te lasa a-ti petrece noaptea acolo. Iti dai seama? Sub cerul liber, rochiile lunii dansand pe pleoapele tale.
NuEu: Nu azi, incercam maine. Maine... da? stranuta puternic de cateva ori la rand, apoi lua o inghititura de ceai. Brrr! rasuna in camera intunecoasa.
Eu: Noi n-avem lumina niciodata aici! Daca am putea sa convingem pe cineva sa vina aici cu o lanterna. L-am servi cu ceai de iasomie.
NuEu: Nu azi, il chemam maine. Maine... da? un nou acces de stranut. tremura din toate incheieturile cu ochii ca de ceara topita.
Eu: Au crescut prea multe aripi in jurul nostru, prea multi fulgi care se tricoteaza unii pe altii cu nepasare. Ne sufoca aici.
Eu se roti in jurul camerei. Doar cercul din mijloc cu Eu si NuEu este luminat galbui.
Eu: Nu se mai vad nici zidurile. Caramizi adormite si putrezite, atat a mai ramas din ele.
NuEu: Le curatam maine, maine. Azi nu. tusi ingrozitor. pentru moment lumina fugi pe zidurile pline de ramuri verzi, pene, cartoane, sarme.
Eu: Azi totul e nu. lovi cu piciorul masuta din dreapta lui NuEu, care facu un ultim efort de a-si salva ceasca cu ceai. Stranuta.
miercuri, 25 august 2010
luni, 23 august 2010
Curaj
NuEu: Uite... ia un zmeu colorat. A fost buna ideea cu statul in parc azi. E o caldura atat de placuta. NuEu distrugea norii cu privirea.
Eu: As avea nevoie de curaj ca sa fiu singur dupa ce am stat impreuna cu altii. observase o ghinda in iarba si o arunca intr-o cioara.
NuEu : Nu tot ce-i negru e rau. Uite... o bricheta rosie.
Eu: Dar daca incendiez totul? totul? nu voi pierde oare? Nu voi suferi ca biata cioara? bricheta aprinse penele pasarii. Scantei. Animalul se zvarcolea capatand pentru prima data culoare.
NuEu: Purifici. Prin foc purifici. Daca e pentru tine, totul va invia. Trebuie sa inveti sa iubesti, nu sa te-agati.
Acum cerul era senin.
Eu: Dar eu? Voi invia?
NuEu: Uite... victoria ta e acolo! un palc de vrabii se incolacea printre copaci.
duminică, 22 august 2010
2
In mijlocul strazii, privea la trecatorii grabiti. Nimeni nu-l observa, nici macar cu coada ochiului. El nu-i putea deosebi, toti pareau la fel: aceeasi ochi de sticla, aceleasi haine prafuite si umede in atata viscol ce-i lasa pustii. El nu simtea viscolul lor, ci doar o adiere slaba, ce-l facea sa tresara din cand in cand.
-Ma scuzati, ma scuzati! se agata de bratul unui barbat cu ochii reci, apartinand norilor.
Primi un amalgam de raspunsuri care-l impingeau cu putere spre marginea strazii.
-Pleaca! Pleaca! il tintuiau vorbele, sprijinindu-se de zid. Sa fie adevarat? Si toata lumea aia era la fel, cu aceeasi voce, aceleasi gesturi, iar el nu reusea sa-i deosebeasca. Ar fi vrut un prieten care sa-i arate drumul catre Eliberator. Adierea se intetise, iar toiegele ii tremurau infricosate.
Sa plece? Daca renunta, va fi fericit?
Sa stea? Daca lupta, oare va fi mai implinit?
Tencuiala cadea bucata cu bucata, starnind praf si ceata. Acum nu mai vedea nimic in jur, dar vocile, vocile acelea pline, puternice si pustii il alungau cu frigul lor.
Astepta.
joi, 12 august 2010
Desteptarea
Eu: Ce repede se uita unele lucruri! Nu crezi? decojeste o portocala, imprastiind cojile pe jos.
NuEu: Am pierdut ploaia, nu? Am pierdut-o... Va trebui sa astept mult timp pana va ploua din nou. Pumnii ii sunt aproape goi, toti licuricii s-au prins de podeaua camerei.
Eu da ochii peste cap, bombanind de indignare, tragand draperiile la o parte. Camera se lumineaza de mirosul umed al ierbii.
Portocala ii apare ca un curcubeu.
Eu: Zambetele nu stralucesc. Si nici lacrimile. Eu inghite toata portocala, molfaind-o.
NuEu: De ce nu m-ai trezit? De ce? se prabuseste dezdanajduit, atzintind picaturile de ploaie de pe geam. Licuricii se imprastie speriati langa fereastra.
Eu: Vroiam sa ma mai bucur de libertate. Si in plus, somnul nu strica nimanui, doar sufletului...
NuEu casca prelung, numai plange, dar casca intruna, frecandu-se la ochi.
Eu: Hai, culca-te, culca-te la loc. Somnul e bun.
NuEu: E bun somnul... e ... NuEu adoarme murmurand.
Eu il ia in brate ca pe un bebelus si-l duce intr-un pat mic din coltul intunecat al camerei. Il infasoara bine. Licuricii se ascund dupa draperii.
NuEu ( cu o voce stinsa): Sa ma trezesti... eu ... eu uit. Am uitat sa ma trezesc.
Geamul croncane de apa.
luni, 9 august 2010
Rinocerii
Ii vorbeam. Era inca un om. Sub ochii mei, dintr-o data, ii vad pielea intarindu-se si ingrosandu-se intr-un mod inspaimantator. Manusile, pantofii ii devin copite; mainile se fac labe, ii creste un corn in frunte. Nu mai stie, nu mai poate sa vorbeasca. A devenit rinocer. As vrea sa fac ca el. Dar nu pot.
Singur, sunt singur, inconjurat de oamenii acestia care sunt pentru mine tari ca piatra, la fel de periculosi ca serpii, la fel de implacabili ca tigri. Cum sa-i fac sa-mi admita valorile, lumea interioara pe care o port? In realitate, fiind ultimul om in aceasta insula monstruoasa, nu mai reprezint nimic, doar o anomalie, un monstru. "
Eugen Ionesco- Prezent trecut, trecut prezent
vineri, 23 iulie 2010
SINGURĂTÁTE, (2) singurătăți, s. f. 1. Faptul de a fi singur (1); starea celui care trăiește singuratic (1); spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (și de animale); pustietate; p. ext. izolare.
EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr. égoïsme. Trăsătură morală care pune mai presus de toate interesele personale; iubire excesivă de sine.
sâmbătă, 26 iunie 2010
Oda mainilor ei
Eu, intr-o piata,
ori intr-o mare de maini,
pe ale tale le-as recunoaste,
ca pe doua pasari albe,
deosebite
de toate pasarile:
zboara-ntre maini
ratacitoare,
navigheaza-n vazduh,
stravezii
dar se intorc
alaturi de tine,
alaturi de mine,
se strang somnoroase, la sanul meu.
Diafane sunt, goale,
subtiri,
stralucitoare
ca un clestar
si falfaie
ca evantaiele-n aer,
ca penele cerului.
joi, 15 aprilie 2010
OM isi goneste staulul cu idei si le duce la pasunat.
Nu mai e vreme de flori moarte.
Se da afara pulsul orelor.
Un semn de intrebare se hasureaza precum o jumatate de inima.
Cand pestele se zbate, poate aluneca printre degete.
Florile de gheata traiesc doar pe luna.
OM nu-si panseaza ranile, le acopera cu spini de mura.
Cuvintele sunt pentru orbi.
vineri, 19 martie 2010
maturatori de vise (fragment)
între nicǎieri şi totdeauna
când arlechinii pictaţi cu ramuri de mǎslin
încearcǎ sǎ devinǎ acrobaţi
între liniile de marcaj ale îngustului drum
când oamenii au în ochi fluturi
e-adevǎrat ce se spune din vârful buzelor
când se lasǎ amurgul ?
cǎ suntem nişte etaje din seara mult prea tristǎ
a unui bloc zdrenţuit de cutremure
cǎ suntem nişte nume-numere ce se rostogolesc
precum fuioare ameţite pe scǎrile blocului
vrând a boteza mǎcar o treaptǎ cu amprentele umede
de lut ale eului nostru.
nu se poate lǎsa copilul din noi sǎ se joace
în nisip de-a vacanţa
când noi suntem gloanţe la ruleta ruseascǎ
când fiecare are propriul demiurg
cǎruia ar vrea sǎ-i înghitǎ aura
sǎ o pǎstreze precum un trandafir
o amintire
el nu mai e de-al lor, e doar un
jucǎtor febril de zaruri
mǎturǎtori de destine suntem
de iluzii idei
primǎvara carǎ dupǎ ea doar vagoane
cartonate
iar noi, bosumflaţi pe calea feratǎ
numǎram câţi pufi de pǎpǎdie au mai rǎmas
pânǎ mâine
Cǎci abia Mâine am vrea sǎ plecǎm spre Nicǎieri
marți, 16 martie 2010
Sfarsit
" Cand stati in fata oglinzii, in clipa in care va priviti, nu mai sunteti vie! Fiindca pentru a va vedea, trebuie sa opriti pentru o clipa viata. A te aseza intr-o pozitie anume e ca si cum ai deveni statuie pentru o clipa. Viata e in continua miscare, nu poate niciodata sa se vada pe ea insasi cu adevarat." (193)
"A te cunoaste inseamna a muri."
"Dacă numele este lucrul, dacă un nume este în noi conceptul oricărui lucru din afara noastră, iar fără nume nu există conceptul, şi lucrul rămâne în noi ca orb, indistinct şi indefinit, ei bine, atunci acesta pe care l-am purtat printre oameni să-l graveze fiecare, inscripţie funerară, pe fruntea imaginii cu care i-am apărut, şi s-o lase în pace şi să n-o mai po-menească. Nu e altceva decât asta, o inscripţie funerară, un nume. Li se potriveşte morţilor. Cui a terminat. Eu sunt viu şi nu termin. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa." (209)
L. Pirandello- Unul, niciunul si o suta de mii
luni, 15 martie 2010
incercari de recuperare
NuEu: -Pleaca! Cine te opreste? NuEU incerca sa fotografieze fulgerul luminos.
Eu: -As vrea sa nu ma mai sufoce lanturile. As vrea sa le pot largi, sa suflu mai usor.
NuEu: -Imposibil! Aici e un joc de "totul sau nimic", lanturile sunt imobile. Pleaca! Cine te opreste? rotea obiectivul in functie de lumina soarelui.
Eu: -As vrea sa iau totul cu mine. As vrea sa fiu liber, as vrea sa plec, sa scap de lanturile astea.
NuEu: -Esti las, ti-e teama sa traiesti, ti-e teama sa fii liber. frustrat ca fulgerul disparea prea repede, dadu ochii peste cap si sorbi o gura din cafeaua fierbinte.
Eu: - Teamǎ ? Oare nu tocmai faptul de a renunţa la lanţuri se cheamǎ laşitate ?
NuEu: -Hm, tie ti-e teama sa nu-ti inghita vidul gandurile si sa te pierzi. E un joc de "cum si ce".
Eu: -Oare exista viata dincolo de lanturi?
NuEu: -Exista oriunde vrei sa o gasesti. bucuros deoarece in sfarsit a fotografiat o spada pe cerul imbufnat.
Eu: -Dar libertate?
duminică, 7 martie 2010
Tagore -66-
(...)Asemeni oceanului, ce neincetat se inalta spre cer, ca sa atinga necuprinsul.
Asemeni stelelor ce se rotesc, nazuind catre-o tinta niciodata atinsa.
Astfel pe plaja pustie, nebunul, cu suvitele roscate de pulbere, ratacea cautand piatra intelepciunii.
Intr-o zi, un strengar se opri si-l intreba: Cum ai gasit acest lant de aur, care-ti incinge mijlocul?
Nebunul tresari, lantul, candva de fier, se prefacuse in aur! Isi lovi fruntea cu salbaticie: << Unde, unde mi-am implinit fara de stire, visul?>>
Prinsese obiceiul sa incerce pietrele pe care le-aduna, lovindu-le cu lantul sau si sa le-arunce ganditor apoi, fara a cerceta de se-ntamplase vreo schimbare.
Amurgise, spre apus, cerul era de aur. Pustiit, cu trupul si sufletul dezgolit, asemeni unui arbore dezradacinat, nebunul porni sa caute iar comoara pierduta."
Nu exista masini, exista doar trenuri
Noi ne jucam de-a arhitectii, de-a vizionarii, de-a poetii, dar avem doar arcuri si sageti.
Noi ne jucam de-a fi, de-a trai, de-a visa, dar suntem schiopi, muti, orbi.
Noi ne jucam de-a zambetele, de-a plansul, de-a moartea, dar suntem precum omul cu toiegele.
Nu exista masini, ci doar masini imbarcate in trenuri ce se joaca de-a calatoria.
vineri, 5 martie 2010
Ieri, acum, maine
Babelor mele le place sa ninga. Si ele ning cu martisoare, cu flori ofilite, cu trenuri, cu roti de masini; ele ning cu orice inutilitate. As vrea sa ninga cu vointa. Sa o adun de pe jos, sa o reconstitui ca pe un puzzle stricat, scorojit, o bucata de carton pe care sa o sudez in bucata de corset lipsa.
As vrea sa mai ninga cu nume. Un nume nou, ca o renastere primvaratica, pe care va trebui sa o castig an de an. Un nume nou, pe care sa mi-l scrijelesc pe frunte ca o chemare veche.
As vrea sa mai ninga cu urechi, cu timpane. Care sa vibreze si sa aud vocile, toate vocile din lume, pe care am uitat sa le aud, pe care nu mai stiu cum sa le aud.
As vrea sa mai ninga cu oase noi, cu sperante, cu idei, pe care sa le pun cap la cap si sa-mi reinoiesc corpul si aripile.
Dar... m-am impotmolit in nameti si am uitat sa culeg fulgii in palma. As vrea sa ninga cu remorci... e frig.
marți, 16 februarie 2010
Omul cu toiegele
Nu. Nimic nu putea conta, atata timp cat avea toiegele in mana. Se sprijinea, avea limitele pasilor sai trasati de doua bete, ce scrasneau, trosneau la fiecare impunsatura de asfalt.
Vroia sa plece, vroia sa scape, sa-si gaseasca Eliberatorul, cel care-l va dezlega de povara celor doua toiege. Asa ca mergea, il cauta neincetat, neoprindu-se, cu rasuflarea taiata, imbujorat.
-1 leu! 1 leu! 1 leu ghioceii! maini unsuroase, negre, ii aranjau in ladita de carton, ii fluturau ca pe niste steaguri invechite, uzate.
-3, va rog,ochii se aprinsera de fericire. Pentru prima data simtea cum ar avea pentru ce sa continue sa mearga. Frenetic? Frenetic ii batea inima nesatula, deodata trezita la viata. Incerca sa se scotoceasca dupa 3 lei, insa isi dadu seama ca se va dezechilibra, ca va trebui sa se stea doar intr-un singur toiag.
-Ma scuzati.
Lemnul isi infigea coltii in asfalt, infometat, plictisit, in agonia cautarii,incrustrandu-i pulsul, purtand pasii inainte, inainte...
vineri, 29 ianuarie 2010
Az
NuEU: -Nu. Ma plictisesti. casca adanc, pocnindu-si degetele.
Eu: -In colturi?
NuEU: -Luna plina azi. ( 1,2,3 numara in gand)
Eu: -12 etaje pana la 48 de ore.
NuEu: -Trenurile pleaca mereu din gara? ( clepsidra ii alunga caderea degetelor)
Eu: -Bulgari mereu se topesc primavara. Cand ding-dong ceasul?
NuEu: -Nu. Ma ... Nu recunosc fiorii. (intoarce capul. Pletele ii curg pe umeri gri)
joi, 28 ianuarie 2010
:)
miercuri, 27 ianuarie 2010
Fragmente
miercuri, 13 ianuarie 2010
Amalia
Isi continua numaratoarea fluturilor albastri si rozalii, ce deveneau asemenea unor mici omidutze cu aripi de zana. Din venele lor subtiate, curgea polenul ca o mare de flacari, cautand lemnul potrivit pentru ars. Pupilele Amaliei scaparau rosii, ghearele o prinsesera iarasi. Se zbatea intre zabrelele de infinit ale golului, musca din unghiile rapitorului ca dintr-un un mar insagerat.
Capul ii era electrizat de atat frig, incat ideile si gandurile i se scurgea in haul spiralat de zabrele ruginite. Unde fugisera toate? Unde? Se preschimba in gol? Devenea doar o carcasa vida, o masina aiurita, pierduta in mijlocul tornadei? Disperarea incheieturilor, caci doar ea ii mai ramasese, incerca sa prinda acel Tot confuz, dar polenul il ducea departe, era de neajuns. De ce? Cum? Ramasitele se spulberau precum ultimele suflari ale unui muribund.
Amalia...