Decojim ce ne-a mai rǎmas de trǎit
ca pe o portocalǎ stricatǎ,
gunoierii gândurilor şi iubirilor noastre.
Câteodatǎ vrem sǎ murim
doar ca sǎ ne putem închipui cǎ suntem
pǎsǎri Phoenix.
Câteodatǎ ne ardem falsele pene de înger
vrând a ne învinge demonii,
cǎci e atât gunoi şi suferinţǎ într-o respirare.
Noaptea se joacǎ de-a v-aţi ascunselea
printre mâinile noastre ruginite şi ţepene,
ca o indiancǎ cu sclipiri de dragoste angelicǎ.
Ne cǎutǎm numele în ochii altor oameni,
ce ne privesc cu propriile lor iniţiale.
Cǎlǎtori pe marginea drumului,
ne plimbǎm cu noaptea-n sacoşǎ
împrǎştiindu-i corpul pe strǎzi,
doar toamna cuvintele se descompun
şi le tragem de oase, de artere, de vene
crezând cǎ nu le vom uita niciodatǎ.
Gunoieri netrebnici !
nici zdreanta propriului suflet
n-o putem pǎstra în noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu