Citadela (A. Saint- Exupery)

Am trecut prin fata pantofarului fara un picior, ocupat sa infrumuseteze cu filigrane de aur incaltarile de aur la care lucra, si-am inteles, desi nu mai avea voce, ca intona un cantec:
-Ce te face atat de fericit?
N-am mai ascultat raspunsul, stiind ca s-ar insela si mi-ar vorbi despre banii castigati sau despre masa care-l astepta sau despre odihna. Nestiind defel ca fericirea sa era de a se transfigura in incaltari de aur,
(...)
Nu astepta nimic de la omul ce munceste pentru propria viata si nu pentru vesnicia lui. Caci, atunci, fara folos ii vom invata arhitectura si regulile ei. Daca isi cladesc case pentru a trai in ele, la ce bun sa imprumute gandurile si trairile lor acestor case? Cerandu-le sa-si schimbe viata in ceva de pret, au dorit sa fie slujiti. Iar atunci cand dispar, nimic nu mai ramane.
(...)
Ei motaie in iluzia fericirii pe care o gasesc in bunurile pe care le poseda, dar fericirea nu e decat o caldura a actiunilor si multumirea creatiei. Cei ce nu transforma nimic din ei insisi si isi primesc hrana de la altii, cei care asculta poeme straine fara a-si scrie propriile poeme se bucura de oaza fara a-i da viata, aceia se leaga ei insisi de tarusii din staul, si, redusi la rolul de animale, sunt pregatiti pentru sclavie.

Partea 1

Statea pe banca si se uita in gol la tavanul alb, o lasa sa o cuprinda, sa o imbrace ca o haina sclipitoare pe care n-o poti refuza cu orice chip. Trebuia sa zica nu. “Nu”, simplu, ca un strop de apa pe care il inghiti cand ti-e sete, dar era inutil. Nici nu mai putea lupta contra ceva, se lasa posedata. Totul disparea ca o panza de paianjen ce se desira nelocuita sau cu un paianjen mult prea nesigur pentru a o apara. Sa se intoarca? “Lasa-ma in pace!”, ii spunea dand din maini parca alungand o musca, dar vietatea se intorcea si bazaia neincetat. “ Ce vrei?” reprimandu-si repede tipatul, deoarece isi dadea seama ca trecatorii s-ar putea uita ciudat. De cand ii pasa ei de trecatori? Toti astia care se enervau la cozi la brutarii si supermarketuri, toti cei care se ingrijorau de seceta, de ploaie si-si puteau pipai viata lor concreta si imbracata in portelanuri. In fond, ce erau ei mai mult decat niste paianjeni mai grasi si ata mai groasa, mai grea, ei reuseau sa faca aerul sa se indoaie. Probabil scriau doar ecuatii si aparea o casa, o masina, o nevasta, un copil. Dar unde mai era chinul de a le imagina? De a le simti ca pe niste muguri durerosi, ce stau sa se desfaca in orice clipa. Ei te pot inghiti de-a binelea, se gandi ea remarcand norii umezi si jucausi,

“Ce vrei?” plesni aripile mustei, dar se razgandi. De ce i-ar lua crucea? Sa si-o poarte pe aripi mai departe!

Ploaia n-o deranja deloc, ii placea sa se joace in balti, sa picteze zambete, culori, ce oricum dispareau intr-o clipa ca si cum n-ar fi fost. Se apuca de tample, o durea prea tare capul, parca dinadins vroia sa i-l umfle cu pompa. “Nu”, isi repeta in sine, dar nu putea sa deschida gura, ii era inclestata. Inchise ochii si-I deschise la loc. Totul parea in ordine, privi in stanga si atunci mrejele fricii o tintuisera de-a dreptul. Trebuia sa se adune, sa plece, sa tipe fugind, unul din Ei era acolo, langa ea! Iar ea nu putea sa faca nimic. Ii incolacea picioarele, unindu-i-le, facand din ea o sirena invisibila a bancii, in timp ce Acela, isi rascolea linistit sacosa si pufnind. Isi aprinse o tigara, iar fumul, rotocoale-rotocoale se indrepta amenintator spre ea. Deveneau adevarate hauri, menite sa o piarda inauntrul lor. Musca dintr-un mar verde, trosnind, acru, puternic, pielea I se facuse gaina, dar se feri a-I trimite Lui priviri ucigase. “Lasa-ma!” musca ii bazaia in urechi insistenta, susotindu-i. Se ridica brusc si fugi.

Fetele lor se derulau inexpresive si nemuncite, ei nu puteau gandi, ei nu vroiau sa gandeasca la inutilitatea reducerii pretului la chibrituri. Tusi, fara sa se opreasca fugea in continuare ca un detinut fara destinatie, fara tinta. Strazile erau lungi, oamenii foarte multi, iar ea se sufoca strecurandu-se printre ei. Ca o minge rostogolindu-se printre tepi, asa isi simtea inima, ghemotoc smotocit de atatea mate. La fiecare colt de cladire tresarea, transformandu-se intr-un caine gata de atac. Se retragea in ea insasi ca o rau un matca, dar matca nu mai era pe masura din cauza Dansei. Se impotmolise si ar fi vrut sa isi scoata hainele cu dintii, cu unghiile, numai sa poata respira .

Va trebui sa vorbeasca si gandul acesta o innebunea. Nu mai stia pe ce alearga, atarna in gol, in fiecare secunda vantul o purta ca pe un balon mai departe… departe… cat mai departe.

Multimea compacta se indrepta catre ea inarmata cu ziare, sepci, tricouri, curele, serviete, servetele, chibrituri, casete. I se intinse un scaun: “Sezi!” ii ordona, precum un descantec ce se repeta la nesfarsit innebunitor de puternic. Incerca sa reziste dar hora o ametea prea mult, se simtea ca un bumerang aruncat de la unul la altul. “Sezi! Sezi! Sezi!” Acum era momentul sa spuna silaba, acum, dar gura I se inclestase, iar ochii cautau carari ascunse. Se sufoca, nu se putea dezbraca de hainele corsetate, devenisera una cu pielea ei.

“Sezi, sezi cuminte!” in ceata cele doua halate albe isi suflecau zambitoare manecile si strangeau acele si seringele. In urma lor, usa scanci. Acum era un copil al fricii.

Neputinta

Omul cu toiegele se plimba ca de obicei pe marginea drumului. Era un drum nesfarsit care incepea in stanga casei sale si nimeni nu stia unde duce. Era prea mult pentru un om ca sa poate merge pe asemenea ruta obositoare, dogorea pamantul incat puteai sa-l auzi clocotind. El schiopata nebagand de seama soarele, copacii rari, praful care se ridica la fiecare bataie de vant. Aceste lucruri il incantau candva, dar acum nu, deoarece nu le putea vedea. Parca un nor i se puse pe ochi, iar el trebuia sa se chinuie sa-l dea la o parte. Se complacea, il acceptase ca pe un parazit si acum nu putea sa-l lase sa plece. Era al lui, norul lui, neputinta lui. La ce bun lupta? Oricum, si cu lupta si fara lupta tot mori, isi zicea el mandru. La ce bun? Mai bine sa mori odihnit, si-si continua mersul alene si egal.
De niciunde parea ca pluteste un scancet infundat, un scancet care se chinuia sa planga el insusi de greutatea durerii sale. Omul cu toiege se opri si adulmeca zgomotul, caci cu urechile degeaba ar incerca sa auda, erau duse si ele. (dar despre aceasta intr-un alt episod:) ). Apoi incepu sa pipaie in genunchi marginea drumului. Pierdere de timp, pufni in sine insusi, o cautare e intotdeauna inutila, mai ales cand nu stii ce cauti, niciodata nu poti afla daca ai nimerit bine. De data aceasta insa a avut noroc: gasi o fiinta ca un ghemotoc incurcata in niste fire ciudate si intepatoare. Ce sa fie? Se zbatea, mima fuga si o mima chiar foarte bine cu piciorusele subtiri si zvelte. Un alergator de performanta, zambi ironic, incercand sa descurce atele buclucase. Fiinta parea sa-si dea seama ca va fi ajutata si se opri, astepta.
Dar omul cu toiegele se opri si el. Gasi capatul atelor, putea sa le desfaca. La ce bun? N-ar invata nimic din incurcatura aceasta si ar continua sa alerge apoi nestigherita. La ce bun? Sa o ajute ar insemna sa se simta el mai bine, important, mai bun. S-ar simti om, iar el refuza cu orice chip acest statut. Pana la urma si la coada, e vina ei ca s-a incurcat, de ce ar salva-o? Si-ar face o idee total gresita: viata s-ar putea salva. Nu, inutil.
Pasi mai departe alene si egal, mirosind praful si scancetul ce se zbatea mai departe. Nici macar fuga nu-l putea obosi.

Citadela

Nu astepta nimic de la omul ce munceste pentru propria viata si nu pentru vesnicia lui (...), nu mai apreciaza desavarsirea, ci doar utilitatea si comoditatea.

Definitie 2

PRIETENÍE ~i f. 1) Sentiment, de obicei durabil, propriu relațiilor dintre prieteni; amiciție. 2) Legătură de colaborare bazată pe comunitatea de interese și de aspirații.
OGLÍNDĂ oglinzi f.1) Obiect constând dintr-o bucată de sticlă groasă, de forme diferite, amalgamată pe dos, având proprietatea de a reflecta lumina și de a forma astfel pe partea lucioasă imaginea obiectelor.2) fig. Ceea ce reflectă cu fidelitate ceva; imagine fidelă.
SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede.
FÚGĂ², fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului.

Prietenie= fuga de sine in propriul interior.