Am trecut prin fata pantofarului fara un picior, ocupat sa infrumuseteze cu filigrane de aur incaltarile de aur la care lucra, si-am inteles, desi nu mai avea voce, ca intona un cantec:
-Ce te face atat de fericit?
N-am mai ascultat raspunsul, stiind ca s-ar insela si mi-ar vorbi despre banii castigati sau despre masa care-l astepta sau despre odihna. Nestiind defel ca fericirea sa era de a se transfigura in incaltari de aur,
(...)
Nu astepta nimic de la omul ce munceste pentru propria viata si nu pentru vesnicia lui. Caci, atunci, fara folos ii vom invata arhitectura si regulile ei. Daca isi cladesc case pentru a trai in ele, la ce bun sa imprumute gandurile si trairile lor acestor case? Cerandu-le sa-si schimbe viata in ceva de pret, au dorit sa fie slujiti. Iar atunci cand dispar, nimic nu mai ramane.
(...)
Ei motaie in iluzia fericirii pe care o gasesc in bunurile pe care le poseda, dar fericirea nu e decat o caldura a actiunilor si multumirea creatiei. Cei ce nu transforma nimic din ei insisi si isi primesc hrana de la altii, cei care asculta poeme straine fara a-si scrie propriile poeme se bucura de oaza fara a-i da viata, aceia se leaga ei insisi de tarusii din staul, si, redusi la rolul de animale, sunt pregatiti pentru sclavie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu