Partea 1

Statea pe banca si se uita in gol la tavanul alb, o lasa sa o cuprinda, sa o imbrace ca o haina sclipitoare pe care n-o poti refuza cu orice chip. Trebuia sa zica nu. “Nu”, simplu, ca un strop de apa pe care il inghiti cand ti-e sete, dar era inutil. Nici nu mai putea lupta contra ceva, se lasa posedata. Totul disparea ca o panza de paianjen ce se desira nelocuita sau cu un paianjen mult prea nesigur pentru a o apara. Sa se intoarca? “Lasa-ma in pace!”, ii spunea dand din maini parca alungand o musca, dar vietatea se intorcea si bazaia neincetat. “ Ce vrei?” reprimandu-si repede tipatul, deoarece isi dadea seama ca trecatorii s-ar putea uita ciudat. De cand ii pasa ei de trecatori? Toti astia care se enervau la cozi la brutarii si supermarketuri, toti cei care se ingrijorau de seceta, de ploaie si-si puteau pipai viata lor concreta si imbracata in portelanuri. In fond, ce erau ei mai mult decat niste paianjeni mai grasi si ata mai groasa, mai grea, ei reuseau sa faca aerul sa se indoaie. Probabil scriau doar ecuatii si aparea o casa, o masina, o nevasta, un copil. Dar unde mai era chinul de a le imagina? De a le simti ca pe niste muguri durerosi, ce stau sa se desfaca in orice clipa. Ei te pot inghiti de-a binelea, se gandi ea remarcand norii umezi si jucausi,

“Ce vrei?” plesni aripile mustei, dar se razgandi. De ce i-ar lua crucea? Sa si-o poarte pe aripi mai departe!

Ploaia n-o deranja deloc, ii placea sa se joace in balti, sa picteze zambete, culori, ce oricum dispareau intr-o clipa ca si cum n-ar fi fost. Se apuca de tample, o durea prea tare capul, parca dinadins vroia sa i-l umfle cu pompa. “Nu”, isi repeta in sine, dar nu putea sa deschida gura, ii era inclestata. Inchise ochii si-I deschise la loc. Totul parea in ordine, privi in stanga si atunci mrejele fricii o tintuisera de-a dreptul. Trebuia sa se adune, sa plece, sa tipe fugind, unul din Ei era acolo, langa ea! Iar ea nu putea sa faca nimic. Ii incolacea picioarele, unindu-i-le, facand din ea o sirena invisibila a bancii, in timp ce Acela, isi rascolea linistit sacosa si pufnind. Isi aprinse o tigara, iar fumul, rotocoale-rotocoale se indrepta amenintator spre ea. Deveneau adevarate hauri, menite sa o piarda inauntrul lor. Musca dintr-un mar verde, trosnind, acru, puternic, pielea I se facuse gaina, dar se feri a-I trimite Lui priviri ucigase. “Lasa-ma!” musca ii bazaia in urechi insistenta, susotindu-i. Se ridica brusc si fugi.

Fetele lor se derulau inexpresive si nemuncite, ei nu puteau gandi, ei nu vroiau sa gandeasca la inutilitatea reducerii pretului la chibrituri. Tusi, fara sa se opreasca fugea in continuare ca un detinut fara destinatie, fara tinta. Strazile erau lungi, oamenii foarte multi, iar ea se sufoca strecurandu-se printre ei. Ca o minge rostogolindu-se printre tepi, asa isi simtea inima, ghemotoc smotocit de atatea mate. La fiecare colt de cladire tresarea, transformandu-se intr-un caine gata de atac. Se retragea in ea insasi ca o rau un matca, dar matca nu mai era pe masura din cauza Dansei. Se impotmolise si ar fi vrut sa isi scoata hainele cu dintii, cu unghiile, numai sa poata respira .

Va trebui sa vorbeasca si gandul acesta o innebunea. Nu mai stia pe ce alearga, atarna in gol, in fiecare secunda vantul o purta ca pe un balon mai departe… departe… cat mai departe.

Multimea compacta se indrepta catre ea inarmata cu ziare, sepci, tricouri, curele, serviete, servetele, chibrituri, casete. I se intinse un scaun: “Sezi!” ii ordona, precum un descantec ce se repeta la nesfarsit innebunitor de puternic. Incerca sa reziste dar hora o ametea prea mult, se simtea ca un bumerang aruncat de la unul la altul. “Sezi! Sezi! Sezi!” Acum era momentul sa spuna silaba, acum, dar gura I se inclestase, iar ochii cautau carari ascunse. Se sufoca, nu se putea dezbraca de hainele corsetate, devenisera una cu pielea ei.

“Sezi, sezi cuminte!” in ceata cele doua halate albe isi suflecau zambitoare manecile si strangeau acele si seringele. In urma lor, usa scanci. Acum era un copil al fricii.