Vanator

Stomacul o durea ca în fiecare seară. Aşa începeau zilele şi la fel se terminau. Ajunsese să creadă că în interior locuieşte o carie ce se hrăneşte cu intestinele ei, pentru că se simţea din ce în ce mai goală, mai uşoară. Privi plină de scârbă seiful de fier ce-I făcea cu ochiul, amintindu-I de nimic. Şi da, nimicul acesta o strivea, o transforma într-un gândac cu picioarele în sus, care toată viaţa se va chinui să fie normal. Decojea o portocală aşa cum îşi scutura substraturile atâtor euri şi faţete pe care le depozita cu stricteţe înăuntru sub cheie. Nu le putea vedea nimeni. Pentru toţi era aceeaşi persoană şi alta totodată. Îşi îmbrăca costumul de vânător gândindu-se la ce fel dragoste anomimă va ţinti în noaptea aceasta. Dacă ar fi fost bărbat, n-ar fi judecat-o nimeni. Se uită pe fereastră sperând că acolo jos e cineva care să o urmărească şi să o critice. Ar fi avut nevoie de aşa ceva, dar în schimb pereţii se ghemuiau de somn. Camera căsca în continuu transpirând fum de ţigară. Trebuia să plece acum, altfel ar fi rămas captivă până dimineaţă în ghearele propriilor demoni. Începuseră déjà să râcâie cu unghiile tăblia patului de nerăbdare. Îşi desfăcu sticla de vodka şi îşi turnă un pahar. Pentru curaj şi culoare în obraji, se gândea ea, retuşându-şi rimelul şi rujul. Se fixă în oglindă, scuturând din cap, trebuia să piară mutra de sfântă adormită, aşa că se pălmui uşor. Demonii se agăţaseră de oglindă dezvelindu-şi măsele putrede. Îi făceau semn, iar ea îi aprobă senină, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc. Dinăuntrul seifului se mai auzi un scâncet, o sforţare, dar nu tresări, ci îşi vedea mai departe de treabă. Se contemplă adânc, radiografiindu-şi fiecare por, fiecare rid, cută, grimasă. Ridică piedica pistolului, apoi deschise uşa seifului. Miros de putred şi nemişcare. Pregătise degeaba gloanţele. Calculă, mai era destul loc, concluzionă, aşa că o închise la loc. Îşi desenă zâmbetul şi blândeţea, apoi se urcă în taxiul galben din faţa scării. - La club Rendez-vous , vă rog!

Inertie

S-a trezit deodată din inerţie când tălpile păcăneau nervos lângă ea. Nu ştia ce să creadă, se gândea că încercau să-i spună ceva. Nu putea să deschidă ochii, pleoapele i se lipeau grele şi renunţase demult să se lupte. Chiar prefera să nu-i deschidă căci totul din cameră îi amintea de ceea ce se întâmplase, dar păcănitul continua şi încerca să-l descifreze ascultându-i cu atentie ritmul. Peretii o strângeau ca o cămaşă de forţă, se simţea o parte din ţesătura volatilă şi dură a betonului, învaţase să trăiască fără aer, iar acum picăturile de libertate o sugrumau, îi provocau alergie. Totul era ceva nou, ştia că oriunde ar păşi s-ar împiedica în lipsa unui ghid, a unui organism gazdă; picioarele erau subţiri şi firave ca a unei gazele nou-născute; prefera camera aceasta mică, singurul loc unde se simţea înşfăcată ca un bebeluş. Tălpile continuau să păcănească, împingând-o, pălmuind-o cu ridurile lor. Şi-a făcut curaj şi se ridică de pe patul moale şi cald. Rădăcinile trosneau, n-o lăsau să se îndrepte, picioarele îi tremurau nesigure. Trebuia! şi o ştia prea bine, dar avea nevoie de mai mult ca să reuşească, avea nevoie de un semn şi îl căuta prin camera ei. Întorcea capul, cerşind un răspuns, dar nu o vedea decât ceasul de pe noptieră care ticăia precum o bombă gata să explodeze. Papucii săreau în sus nerăbdători sau cel puţin aşa i se părea ei, pentru că nu deschisese ochii încă. Reusi să se îndrepte. Acum nu mai avea de făcut decât să se îmbrace şi să fugă. Se pipăi şi se miră că avea hainele pe ea. Încă un pas şi încă unul, încerca să menţină tactul ceasului, parcă astfel îi învingea voiciunea. Uşa se trânti brusc, tremura în acelaşi timp cu trosniturile pumnilor care se apropiau.