Inertie

S-a trezit deodată din inerţie când tălpile păcăneau nervos lângă ea. Nu ştia ce să creadă, se gândea că încercau să-i spună ceva. Nu putea să deschidă ochii, pleoapele i se lipeau grele şi renunţase demult să se lupte. Chiar prefera să nu-i deschidă căci totul din cameră îi amintea de ceea ce se întâmplase, dar păcănitul continua şi încerca să-l descifreze ascultându-i cu atentie ritmul. Peretii o strângeau ca o cămaşă de forţă, se simţea o parte din ţesătura volatilă şi dură a betonului, învaţase să trăiască fără aer, iar acum picăturile de libertate o sugrumau, îi provocau alergie. Totul era ceva nou, ştia că oriunde ar păşi s-ar împiedica în lipsa unui ghid, a unui organism gazdă; picioarele erau subţiri şi firave ca a unei gazele nou-născute; prefera camera aceasta mică, singurul loc unde se simţea înşfăcată ca un bebeluş. Tălpile continuau să păcănească, împingând-o, pălmuind-o cu ridurile lor. Şi-a făcut curaj şi se ridică de pe patul moale şi cald. Rădăcinile trosneau, n-o lăsau să se îndrepte, picioarele îi tremurau nesigure. Trebuia! şi o ştia prea bine, dar avea nevoie de mai mult ca să reuşească, avea nevoie de un semn şi îl căuta prin camera ei. Întorcea capul, cerşind un răspuns, dar nu o vedea decât ceasul de pe noptieră care ticăia precum o bombă gata să explodeze. Papucii săreau în sus nerăbdători sau cel puţin aşa i se părea ei, pentru că nu deschisese ochii încă. Reusi să se îndrepte. Acum nu mai avea de făcut decât să se îmbrace şi să fugă. Se pipăi şi se miră că avea hainele pe ea. Încă un pas şi încă unul, încerca să menţină tactul ceasului, parcă astfel îi învingea voiciunea. Uşa se trânti brusc, tremura în acelaşi timp cu trosniturile pumnilor care se apropiau.