Gradina japoneza

Ne-am zâmbit. Aşa am făcut cunoştiinţă. N-a fost nevoie de strângeri largi de mână sau de saluturi stângace şi politicoase. Ştiam că un zâmbet este suficient, spune mai multe decât nişte cuvinte chinuite. Ochii ni se încrucişară în Grădina japoneză. Stătea pe iarba umedă şi citea o carte sub un copăcel. M-am chinuit subtil să descifrez titlul, dar nu am reuşit, mi-era teamă să nu se supere că îl observ cu atâta patos. Mirosea a primăvară, aroma aceea dulce de pământ jilav şi iarbă abia răsărită. Ne-am privit ca pe o recunoaştere, consimţeam să ne împărţim singurătatea: eu într-un colţ al grădinii, el în celălalt. Ne despărţeau oamenii gălăgioşi ce-şi pozau unul altuia. Râsetele lor ne apăsau pe amândoi ca o povară grea, eram de acord să ne-o facem mai uşoară.
Citeam ceva despre nişte frunze din România purtate de vânt până în Mexic. Autorul le compara cu mici şi insignifiante Dorothy, descriindu-le uimirea de a ateriza în locuri total necunoscute. Atunci s-a ridicat, mi-a zâmbit şi s-a aşezat lângă mine. Ne separa trunchiul unui măr înflorit ce-şi ningea nestingherit viaţa boemă. Mi se părea straniu să văd atâtea pecete de zăpadă, parcă păşeam în acelaşi timp în două anotimpuri diferite, mi se puneau la dispoziţie două universuri paralele, în care aş fi putut face orice. Ceea ce era şi mai ciudat, era sentimentul de a fi înţeleasă de cineva. Brusc nu mai reprezentam autista care iese singură la plimbare ş citeşte. Eram speciali împreună, iar acest lucru mă bucura de-a dreptul.
Frunzele mele îngălbenite se plângeau de prea multă căldură. Credeau speriate şi naïve că au ajuns în iad şi diavolul frunzelor le va fierbe la foc iute. Nu-mi imaginasem niciodată că galbenul poate ţine aşa tare de cald. Se întrebau fremătând cum ar putea ele să se descompună aşa, fără frig, ploaie sau zăpadă, doar vegetând în iarba din parcuri. Erau sigure că au câştigat pariul cu eternitatea, dar nu-şi dădeau seama de recompensă. Dar cum vor trăi fără copaci? Cum? Se înserase şi se simţea frigul, mă luase tremuratul. Am închis cartea şi vroiam să o bag în rucsac. M-a privit compătimitor şi mi-a arătat hanoracul său agăţat de o ramură. Am rămas, eram curioasă ce vor mai face frunzele mele.
Cercetau în stânga, în dreapta, târându-se pe sub bănci grijulii încât să nu le observe cineva şi să le strivească. Şi acolo era! Despuiat, agasat de păsările croncănitoare şi maronii. S-au gândit să-I redea culoarea, vitalitatea. Pregătite cu tecile la înaintare, s-au urcat pe crengile lui precum o armată cotropitoare. Dar vântul le dădea la o parte pe rând, lupta se încheiase repede şi le istovise. S-au văzut iar pe pământul umed neştiind încotro să o apuce. Aveau nevoie de un adăpost, de un loc cald şî dulce pe care să-l numească: Acasă.
Se înnorase şi se înserase de-a binelea încât nu mai era chip de citit. Ne-am ridicat amândoi şi ne-am îndreptat spre metrou. Urmăream stelele, umbrele arborilor care se legănau în vuietul maşinilor. Câtă armonie poţi găsi într-un oraş care se grăbeşte să moară! Poate e simfonia sfârşitului, o ultimă picătură de miere. Am chicotit împărtăşind aceeaşi părere, apoi ne-am despărţit aprobând din gene că ne vom mai întâlni şi am mers în direcţii opuse. Câştigasem un prieten, poate chiar un suflet pereche şi m-am oprit în loc să-l privesc, să ghicesc în paşii săi bucuria.
Trecuseră două săptămâni şi mă temeam că prietenul meu de lectură mă uitase. Dar era tot acolo, sub mărul care se scuturase de povara florilor. Mă dojenea cu privirea care părea a spune: ai lipsit data trecută. M-am aşezat lângă el observând că-şi schimbase cartea. Nu m-a interest să descifrez, ci eram puţin ruşinată că eu nu mi-am mai continuat povestea cu frunzele. Mă chinuiam să-mi amintesc unde rămăsesem şi vânturam paginile nehotărâtă. Îmi smulse coperţile şi îmi arată exact rândurile lăsate în suspensie. Împietrisem, dar i-am mulţumit stânjenită fără să scot un sunet.
Frunzele mele se rugau de copac să le primească, îi aduceau ofrande, îi prezentau toate posibilităţile de aşezare a lor pe crengi, spunându-I care formă I se potriveşte mai bine şi îi pune în evidenţă trăsăturile de Don Juan. El le credea fiindcă demult nu mai primise atâta atenţie de la nişte persoane delicate şi feminine. Îşi vindeau frumuseţea eternă cu promisiuni pompoase, erau gata-gata să semneze contracte şi procese verbale. Orice numai să aibă ramuri deasupra capului, căci fără ele se simţeau ale nimănui, orfane şi singure. Îl convinseră cu complimentele lor siropoase, visa la măreţie, la admiraţie din partea trecătorilor şi mai ales din partea fetelor tinere şi frumoase. Imediat se instalară, creându-I o imagine de geniu pustiu, pentru că erau de părere că aceasta ar impresiona mai mult şi ar vinde mai bine. Timpul trecea şi apăsa tinereţea veşnică. Apăreau labe de gâscă în colţul ochilor, gropiţe în bărbie şi nu înţelegeau cum se poate una ca asta. Îmbătrânea eternitatea?
Povestea mă plictisea din cale afară şi nu înţelegeam de ce am ales o carte în care nu se întâmplă nimic. Nu pricepeam nici cum nişte frunze ar putea fi purtate atât de departe, nici cum nu putrezeau niciodată. Legile naturii nu se potriveau pur şi simplu cu legile acestui scriitor. Iar veselia ce le cuprinsese nervurile ridate era cu atât mai stranie cu cât se datora unui soare anemic. Credeau că vine toamna, iar asta le făcea fericite, radiau ştiind că vor căpăta libertatea mult dorită, neştiind exact ce le opera acum să fie descătuşate. Ele se legau de copac, îi plângeau unduirile, trosniturile, scorburile ce-l dureau ca nişte răni, sufereau odată cu nenorocirea lui. Săream paragrafe întregi citind restul doar ca să fie parcurs, în schimb urmăream în secret liniile dulci ale bărbiei sale, buclele definite şi şatene. Aş fi vrut să aflu ce se ascunde în spatele ochilor mari, verzi şi foarte preocupaţi de cartea lor. Era pătruns întru totul de conţinut, trăind fiecare silabă, fiecare cuvânt. Mă fermeca tocmai irealitatea pe care o emana. Simţeam nevoia să-mi vorbească, să mă ia de mână şi să mă asigure că totul va fi bine, că nu este nevoie de cuvinte deşarte pentru a confirma o legătură. Exista aşa ceva între noi? Brusc mă cuprinsese necesitatea certitudinii, vroiam să ştiu, iar corpul meu începea să se neliniştească, piciorul drept mi se bâţâia de nerăbdare, iar oftatul devenise de necontrolat. A crezut că mi-am terminat romanul şi mă găsesc într-o poziţie stânjenitoare. A scotocit în rucsacul pe care-l avea alături şi-mi întinse un roman de Milan Kundera. Zăpăcită, am acceptat şi l-am deschis, prefăcându-mă extaziată de frazele de introducere. Mi-era teamă să nu-mi surprindă falsitatea trăirilor, dar era prea preocupat de propriile sale fantasme.
Întâlnirea urmări acelaşi tipar: se înseră, se făcu frig, astfel condiţiile erau nefavorabile lecturii. Am hotărât să plecăm, iar eu pândeam momentul în care îi voi adresa un cuvânt. Îl priveam cu coada ochiului, apoi întorceam capul spre maşini, oameni, blocuri. Nu ştiam dacă trebuie să pară că îl observ sau că mi-e indiferent. Emoţiile şi acel “trebuie”, care mă măcina pe dinăuntru, mi-au stat în gât tot drumul. Abia când am pornit-o în direcţii opuse, am fost în stare să-I murmur un “la revedere” stângaci. Nu mi-a răspuns şi şi-a continuat drumul. Încercam că de obicei să măsor sentimentele prin mărimea şi repeziciunea paşilor. Dar de data aceasta, egalitatea lor perfectă mă exaspera.
În duminica următoare m-am prezentat cu o carte de Cioran, mă gândeam că îl voi impresiona, că vom schimba păreri despre pesimismul său. Eram încântată că sunt legată de el prin cartea aceea împrumutată şi-mi pregătisem un discurs întreg despre ea. Îmi luasem notiţe ca o elevă conştiincioasă şi ardeam de nerăbdare să I le împărtăşesc. Afară era o vreme frumoasă şi caldă, de primăvară târzie, mirosul verii se instalase şi îmi impregna energia acestui anotimp. Grădina pustie nu mă sperie la început, eram sigură că se ascunsese în vreun cotlon interesant, poate copăcelul acela firav nu-I mai oferea atmosfera comodă. Am străbătut-o de-a lungul şi de-a latul, însă nici urmă de el. Rupsesem vraja se pare, iar basmul se evaporase ca un abur.