Fragmente

-Parcă un crater îmi înlocuieşte stomacul nimicind-ul, lărgindu-l până la inexistenţa totală. Este vidul nemulţumirii ce m-apasă.

Mircea socoteşte la biroul lui cu ochelarii maro stând pe vârful nasului, gândurile se aud ca un ecou printre păcăniturile tastelor calculatorului ştiinţific şi arogant. Lampa pâlpâie obosită, în restul camerei e complet întuneric.

-Mereu singur, mereu împreună, mereu oscilând cu picioarele între două luntre, străduindu-mă să-mi păstrez echilibrul. Apa este aproape. Încă un pas şi-mi pot lua adio de la inerţia aceasta surdă. Cum pot decide care e barca mea, dacă pe mine mă amuză aşa de tare acest balans ridicol care mă face cu atât mai viu cu cât sunt mai aproape de moarte.

Oftează, îşi scoate ochelarii şi se freacă la ochi, îi şterge cu bastista, apoi şi-I pune la loc.

-Mă neg şi revin la forma iniţială, o luptă perpetuă între da şi nu. Asa e şi cu singurătatea. Se distruge şi se creează precum o pasăre Phoenix. Of, am o obsesie, de când cu filmul ăla… 1200 plăci de oţel vândute, venituri egal… Imi place să fiu singur într-o mulţime de oameni. îmi place să-i privesc, să le studiez viaţa îndobitocită. şi atunci mă simt în afara timpului pentru ca sunt singurul care conştientizează mecanismul lor de păpuşi întoarse cu cheia. îmi place să-i urmez, să mă prefac că sunt de-al lor, o oaie care păşeşte cu capul în pământ, care urcă scările de la metrou în perfectă monotonie şi linişte. Dar nu mă grăbesc, refuz. Timpul stă in loc, iar eu îi privesc şi ei au aerul că ştiu, au descoperit faptul că sunt singurul care nu poate fi atacat de erodarea timpului. Sunt invidioşi, ochii lor sticlesc de răutate, de revoltă faţă de propria resemnare. Le zâmbesc dulce, cald, triumfător. Nu mai pot să fiu singur cu mine însumi. Aş vrea să fiu ţinut sub papuc de propriul meu eu poetic şi veşnic trist.

Telefonul sună, răspunde sec şi grăbit, trânteşte în receptor.

-Venituri totale minus cheltuieli totale… în schimb rătăcesc în acest limb demonic. Ce să-I cer existenţei? Nimic. Nu am dreptul. Ea e ocupată doar cu trăirea, nu cu inerţia oarbă. Ah şi craterul din stomac!

Îşi dă două palme, se ciupeşte, îşi scutură capul şi păcăne din nou tastele calculatorului.

-Venituri din vânzarea mărfurilor plus venituri din produse finite plus…

Vocea I se pierde odată cu stingerea treptată a veiozei.