Nu se vede nimic, dar creionul scrijeleşte hârtia neîncetat.
Mircea: Ce-ar fi să creez un personaj fără nume, fără sex, fără vârstă? Un personaj al nimănui. Măcar aşa voi şti că nu există nicăieri, că nu e o copie.
În dreapta scenei, într- un colţ începe să se lumineze un om îmbrăcat în latex, stând chircit într-un cerc. Are faţa desenată, iar zâmbetul oscilează: când trist, când vesel. În timp ce Mircea îl descrie, personajul începe să se mişte întocmai.
Mircea: Ar fi neîndemântatic la început cu viaţa, împiedicându-se de în proprii săi paşi, apoi de albine zumzăitoare pe care încearcă să le alunge cu mâna. Ar cădea brusc de greutatea uimirii în care se află, pipăind cu nesaţ podeaua. Adulmecând fiecare adiere a vântului. Aceea e o floare? Aceea e o umbră? Şi n-ar exista oameni… doar umbre asemeni lui, fără nume. Iar el n-ar fi nevoit să se înroşească până în vârful urechilor când ar spune cuiva pe nume, căci n-ar avea sens. Aici nu se etichează nimic. Sunt doar figuri la fel, dar mereu altele, care se plimbă, se schimbă dispar. Şi cum ai putea îndrăgi ceva ,ce nu s-ar numi în niciun fel? Ceva ce nu poţi distinge ori simţi în ceaţa groasă care te înconjoară. Din ce în ce mai groasă, încât abia te mai poţi mişca. Te cuprinde, te leagă. Să stai nemişcat la spectacolul ce ţi se pregăteşte! Şi se împinge cu coatele în vidul care-l împrejmuieşte şi-l respinge deopotrivă. Abia mai observă umbrele care aleargă, chicotesc în pumni, se îmbrăţişează, se sărută, apoi se despart şi apa curge năvalnic pe feţele lor ştergându-le zâmbetul. Se fugăresc într-o horă nesfârşită. Ar striga ajutor, dar nu ar şti cui. Degeaba întinde mâinile disperate spre ei, nu mai poate sta în picioare prea mult, ceaţa îi apasă umerii şi gâtul. Glasurile se pierd, se îndepărtează sau poate i-a slăbit auzul. Se prăbuşeşte căci îl dor picioarele de atât zbucium.
Întuneric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu