:)

Fiecare petala de trandafir
este o fortareata,
pe care n-o poti asedia decat
cu roua intristarilor tale.

Dezradacinare

Omul cu toiegele privea cu indiferenta si dispret statuia din mijlocul orasului sau. Era mare, aurita de razele soarelui, de ploi, de zambete, de imbratisari, saruturi. Fericirea era ca un bolovan de plumb, pe care trebuia sa-l care pe propria Golgota. Si-atunci ingenunchea si se ruga sa mai poate indura inca o jumatate de metru.
"Toate calatoresc spre centrul orasului", se gandea el, "si visele mele false despre singuratate, iubire, ura, visele mele ridicate in steaguri, atarnate de gatul fiecarei turme de oi, precum talangile, sa rasune cat mai puternic".
Omul cu toiegele isi privea mainile trist, erau muncite de atata voie buna. Ei cred ca daca razi esti nebun. Apuca cu putere strasnica toiegele, ura si dorinta ii luminau ochii, precum ghearele mortii. Incepu sa loveasca sacadat, ritmat, leganandu-se impreuna cu fluieratul vietii. Intai zdrobi mana statuii, apoi rasufla adanc, nu planse, desi sangele i se prelingea pe toate hainele, impregnand un miros naucitor. Palmele se brazdau de riduri, de rauri ale urii si ale durerii, venele nu mai putea ramane in acoperisul pielii.
Lovea in continuare, spulberandu-i picioarele, bustul, gatul, ochii, nasul, gura, pana le imprastie pe jos ca pe niste cartoane colorate de un copil stangaci. Da. Doar un copil ar fi avut curajul sa creeze un lucru atat de monstruos. Cu fiecare lovitura, pielea se exfolia, lasand doar sangele la vedere. Nu se imprastia, era nevoie de curaj pentru aceasta. Zdrobi capul statuii, o fulgerare in creieri il facu sa scape toiegele din mana. Uitase tot. De ce? Pentru ce? Simtea cum valuri de caldura, de liniste il inunda si il indeamna sa continue. O mana nevazuta. Era vinovat de moartea ei, dar aceasta vina trebuia dusa pana la extrem, ar fi fost prea las sa se opreasca acum. Si totusi...
Efortul de a merge mai departe il epuiza complet. Transpirase, tremura, plangea, praful ii inabusea respiratia. Zdrobi si bustul: coastele, plamanii de piatra, inima de piatra. Acum nu mai era nimic, doar moloz, un moloz pe care-l va curata un timp.
In sfarsit putea sa fie liber, insa inima ii zvacnea, sarea, tropaia, murind de nerabdare. Ceva lipsea. Privi in gol in locul statuii si planse in pumni.
Frigul diminetii ii tresari lacrimile.

Toamna cuvintele se descompun

Descult in iarba, Omul cu Toiegele isi cauta innebunit ochelarii. Pipaia printre frunzele moarte, printre ambalaje de plastic. Tremura de frica inevitabilului. Cum va rezista viscolului fara ochelari? Cum va putea sa vada fulgii de nea fara ochelari?
Pipaia in continuare cu ochii inchisi, cu degetele stranse unele langa altele.
-Vreau sa vad! Vreau sa vad! tipa plangand cu ochii scaldati in intunecime. Degetele ii devenisera aspre de la atata cautat, frunze moarte i se lipeau de pleoape.
-Vreau sa vad! Vreau sa vad! suspina incet, batand cu pumnii stransi de pamantul moale si umed. Ploaia i se prelingea pe pleoapele incarcate, apoi pe degete, apoi pe toiegele adormite.