Drumul parea la fel, insa el nu mai putea respira ca inainte. Totul vibra a lacramioare, a ghiocei, zambile. Imbratisa primavara aceasta, incercand sa zambeasca. Se opri.
In mijlocul strazii, privea la trecatorii grabiti. Nimeni nu-l observa, nici macar cu coada ochiului. El nu-i putea deosebi, toti pareau la fel: aceeasi ochi de sticla, aceleasi haine prafuite si umede in atata viscol ce-i lasa pustii. El nu simtea viscolul lor, ci doar o adiere slaba, ce-l facea sa tresara din cand in cand.
-Ma scuzati, ma scuzati! se agata de bratul unui barbat cu ochii reci, apartinand norilor.
Primi un amalgam de raspunsuri care-l impingeau cu putere spre marginea strazii.
-Pleaca! Pleaca! il tintuiau vorbele, sprijinindu-se de zid. Sa fie adevarat? Si toata lumea aia era la fel, cu aceeasi voce, aceleasi gesturi, iar el nu reusea sa-i deosebeasca. Ar fi vrut un prieten care sa-i arate drumul catre Eliberator. Adierea se intetise, iar toiegele ii tremurau infricosate.
Sa plece? Daca renunta, va fi fericit?
Sa stea? Daca lupta, oare va fi mai implinit?
Tencuiala cadea bucata cu bucata, starnind praf si ceata. Acum nu mai vedea nimic in jur, dar vocile, vocile acelea pline, puternice si pustii il alungau cu frigul lor.
Astepta.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
omul cu toiegele.. :D
RăspundețiȘtergereun nou tip de absurd anti-absurd iar-absurd multiplicand obiectele din propria posesie personala a fiecaruia
haha, stii ca-mi place cand cuiva ii tremura toiegele... ca doar oricine stie, ne trebuie multe sa ne sprijinim, suntem cam firavi in zilele astea :|
fain :) (again :D)