primǎvara n-aduce decât începuturi de poduri
între nicǎieri şi totdeauna
când arlechinii pictaţi cu ramuri de mǎslin
încearcǎ sǎ devinǎ acrobaţi
între liniile de marcaj ale îngustului drum
când oamenii au în ochi fluturi
e-adevǎrat ce se spune din vârful buzelor
când se lasǎ amurgul ?
cǎ suntem nişte etaje din seara mult prea tristǎ
a unui bloc zdrenţuit de cutremure
cǎ suntem nişte nume-numere ce se rostogolesc
precum fuioare ameţite pe scǎrile blocului
vrând a boteza mǎcar o treaptǎ cu amprentele umede
de lut ale eului nostru.
nu se poate lǎsa copilul din noi sǎ se joace
în nisip de-a vacanţa
când noi suntem gloanţe la ruleta ruseascǎ
când fiecare are propriul demiurg
cǎruia ar vrea sǎ-i înghitǎ aura
sǎ o pǎstreze precum un trandafir
o amintire
el nu mai e de-al lor, e doar un
jucǎtor febril de zaruri
mǎturǎtori de destine suntem
de iluzii idei
primǎvara carǎ dupǎ ea doar vagoane
cartonate
iar noi, bosumflaţi pe calea feratǎ
numǎram câţi pufi de pǎpǎdie au mai rǎmas
pânǎ mâine
Cǎci abia Mâine am vrea sǎ plecǎm spre Nicǎieri
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
cand abia mainE e...
RăspundețiȘtergere