Amalia

Amalia alerga pe strazile ploioase precum o naluca, cu buclele rebele si blonde tresarindu-i la fiecare strop. Amalia numara fluturii albastri si rosii cu fundite, care isi imprastiau aurul aripilor nepasatori. Amalia nu putea privi cerul, ci doar bucatile de nori ce se revarsau navalnici peste pasii ei sprinteni. Amalia isi simtea corpul ca cutie de rezonanta, ce palpaie spre infinit, ca un gol nemasurat ce se adanceste si, care, pana la urma, o va inghiti complet.
Isi continua numaratoarea fluturilor albastri si rozalii, ce deveneau asemenea unor mici omidutze cu aripi de zana. Din venele lor subtiate, curgea polenul ca o mare de flacari, cautand lemnul potrivit pentru ars. Pupilele Amaliei scaparau rosii, ghearele o prinsesera iarasi. Se zbatea intre zabrelele de infinit ale golului, musca din unghiile rapitorului ca dintr-un un mar insagerat.
Capul ii era electrizat de atat frig, incat ideile si gandurile i se scurgea in haul spiralat de zabrele ruginite. Unde fugisera toate? Unde? Se preschimba in gol? Devenea doar o carcasa vida, o masina aiurita, pierduta in mijlocul tornadei? Disperarea incheieturilor, caci doar ea ii mai ramasese, incerca sa prinda acel Tot confuz, dar polenul il ducea departe, era de neajuns. De ce? Cum? Ramasitele se spulberau precum ultimele suflari ale unui muribund.
Amalia...