Ceva

OM
Se pierduse în toamnǎ, ca o frunzǎ în asfaltul ploios şi frunzos. Avea capul gol şi semeţ, în vânt, precum un cruciat victorios al existenţei.
Era orb,
surd,
mut,
dar simţea scrâşnetul copacilor iarna
adânc, pânǎ în mǎdulare.
Croncǎnit de cioarǎ…..
OM
îşi pierduse în toamnǎ ultimul fir de pǎr încǎrunţit. Il dibuia cu degetele în genunchi pe asfaltul osos şi grǎbit.
Era uituc,
prostuţ,
nǎtâng,
dar dansase odatǎ în mijlocul ploii.
Din mânǎ au rǎmas doar degetele ce-şi pipǎiau originea în asfaltul uscat şi rece. OM fusese un ”sunt ”, dar mai avea gust de soare şi aer în inimǎ, ca o prǎjiturǎ abia mâncatǎ pe jumǎtate.
Fulg de nea...