Reîncarnarea păpădiei

Păpădia este un soare pitit între frunze scânteietoare, ce-şi priveşte cu smerenie şi cu mândrie, deopotrivă, Creatorul. Urmăreşte cu sufletul zâmbind fiecare nor, fiecare ploaie, fiecare copil ce aleargă binevoitor în juru-i. O păpădie neculeasă de ochii jucăuşi ai unui copil se consideră o păpădie tristă, şi-şi pleacă ochii-n pământul rece, aşteptându-şi iarna crudă. Încă mai speră, cu privirea încruntată spre viaţă, numărând clipele primăverii, verii, toamnei. Lacrimile îi înmoaie trupul, îl martirizează, şi atunci se preschimbă, într-o lună pictată cu fulgi de nea, răsărind ca un curcubeu de raze cărunte. Atunci, o mână gingaşă rupe firul de păpădie, închide ochii şi-şi pune o dorinţă. Suflă cu putere, ajutată de vântul jucăuş (el mereu îndeplineşte dorinţele oamenilor), trupul păpădiei se răspândeşte în mii de zări, călătorind până la soare, unde se creionează destinul unei alte surate. Păpădia moartă îşi înalţă sufletul tremurător până la lună. Ea primeşte în răsplata acestei vieţi nefericite, o viaţă lungă, nestatornică, timp în care trebuie să-şi găsească fericirea şi idealul său. Primeşte identitatea unei pungi de plastic, liberă de orice constrângere, plutitoare pe râul învolburat al lumii. Tovarăşul ei e vântul, prieten absolut, dar şi duşman, deoarece punga de plastic trebuie să-şi înfigă bine unghiile în fericirea găsită, pentru a nu fi dusă mai departe de vânt. Se înţeapă în crengile copacilor, zăboveşte în iarba cu rouă, buimăcită de tumultul ei. Respiră adânc, ţinându-se de acel fir negru absolut, ce merge nestingherit pe lângă blocuri. Se lasă iar în vâltoarea chinurilor sale şi pluteşte… pluteşte continuu spre fericire, fericirea muşcată de nori…