sâmbătă, 15 decembrie 2012

0


Rănile au conştiinţa propriului suflet, mormoloci înfometaţi ce-ţi umblă prin vene. Umerii acestei camere apasă pe umerii mei şi aş vrea să fie striviţi pentru că mă ustură cartilajele. Gura mea scârţâie cuvinte, scrijeleşte cuvinte pe acest coridor al pierderii de sine. Mi s-a repartizat totul prin neputinţa de a alege care stă ca o gaiţă bătrână deasupra-mi şi-şi înfige ciocul în voinţa mea, zdrelind-o puţin câte puţin.
Calculez numere, etaje, numărul de uşi ce mimează o anamneză imposibil de trăit şi nu aflu decât un bloc infinit în care toate uşile-s închise. Nici apa nu purifică, scafandru inutil căutând… îmi păcăne timpanele sub presiunea lucrurilor care nu pot fi găsite, port doar coşciugul ideilor mele. Cică atunci când n-ai rădăcini te scufunzi şi mai tare în mlaştini. Cică atunci când le tai, veninul lor se împrăştie pe toţi pereţii şi pe haine, e ca atunci când te arunci în gol de pe vârful unui munte. Nu ştii unde ajungi, rănile îşi vor repudia creatorul sub ameninţarea amprentelor oamenilor ce-ţi sparg crisalida. Un coridor şi 365 de uşi şi nici un pas, poate asta e diferenţa dintre a tăia acest cordon ombilical şi a nu contempla.
361 de zile, 600 de metri, 100 de etaje. Ninge şi de data aceasta jur că n-are nicio semnificaţie. Fiecare fulg de nea mă îmbracă într-o cămaşă de forţă, dar nu mă chinui să respir. Dacă aş uita să cobor, aş ieşi probabil din roata aceasta de hamster care mă striveşte. Mai am încă 3 etaje, 100 de ferestre de lustruit. Şi ninge, doamne, cât ninge cu cenuşă de îngeri graşi, mari, păcătoşi. Vând timp, le-aş striga prin geamuri directorilor  burtoşi, dau de pomană luciditatea aceasta care-mi trimite aşchii de gheaţă. Sunt răstignit aici, curăţând o ceaţă pe care n-o poţi străpunge nici cu cuţitul. Poate aşa voi învăţa să nu mai văd nimic…

Un comentariu: