2.

Brusc mă strânge haina, am crescut în greutate din cauza zilelor pe care nu le-am digerat cum trebuie. Poate un ar fi necesar un algoritm de ceva, un dual, un simplex, orice, ceva care să îţi ofere posibilitatea să consumi minimul de sentimente per bucată de activitate realizată. Şi nu e greu, la început simţi gheaţa  nedizolvată în stomac, cum împunge, cum se zbate şi apoi devii neutru. Neutru priveşti cerul ca pe orice alt cer, la fel ca orice alt om care nu poate deosebi culorile răsăritului.

Azi am agăţat negarea şi tristeţea în cui, să se mai odihnească. O gură de aer proaspăt cu pălăria aceea verde pe cap, arăt ca un elf batjocorit şi vesel. Da, poftiţi, e deschis. Ii fac semn cumpăratorului fricos, ţinându-i uşa larg deschisă. Şi cum n-ar fi altfel când orice obiect de aici e un nihilist convins. Poftiţi, printaţi, xeroxaţi, aruncaţi un ochi la timbrele acestea rare, faceţi-vă comozi şi strâmbaţi-vă în oglindă probând pălăriile de stofă. Dar nimeni nu intră niciodată. Le e frică, nu pot amesteca nimic, darămite timbrele cu furculiţele acelea de unică folosinţă. De parcă corpul lor n-ar fi la fel,  o cutie a Pandorei pe care-o stăpâneşti mândru şi refuzi să te uiţi la ea. Uite aşa se agaţă la sfârşit liliecii speranţei de tine şi speri să scapi de purgatoriul în care te afli, speri să mai existe ceva dincolo de acest limb cu început şi sfârşit în care totul are acelaşi gust.