Introducere

Era el, omul cu o mie de vulturi pe fiecare mana, ce statea in centrul mlastinii, privind-o triumfator, crezand ca el este singurul care o cucerise. Inalt, ochii pareau a sorbi toate tristetile lumii si totusi acestea nu erau de ajuns pentru a le reda stralucirea de alta data. Era mlastina cea mai trista, mai intunecoasa, mai friguroasa, si totusi il primise in bratele ei. Omul cu o mie de vulturi era fericit, asa de fericit ca penele de vulturi se preschimbau in pene de porumbei albi si incepeau sa falfaie bucurosi in semn de dragoste. Mlastina se schimba incet- incet, mai luminoasa, mai calduroasa, mai zambareata. Pana cand, intr-o zi soarele lumina noroiul. O minune, nimic nu mai era la fel, noroiul nu mai fremata nelinistit, ci zambea precum un val al marii dulce in caldura diminetii. Omul cu o mie de vulturi nu mai vazuse asa ceva niciodata, razele ii gadilau chipul, se simtea satul, linistit, fara griji, chiar vesel. Nu-si mai putea misca picioarele, intrucat ele se legasera asa de mult de mlastina si nu mai erau ale lui. Forma cu mlastina un TOT, erau o Fiinta mare si fericita ce se incalzea la soare lenesa.
Omul cu o mie de vulturi se infurie foarte foarte tare. El isi dorise doar un refugiu rece si intunecos, iar acest refugiu devenea tot mai clar caminul lui. Asa ceva nu putea accepta. Trebuia cu orice pret sa-si pedepseasca fericirea pentru ca inflorea atat de nestingherita si-i rapea intunericul. Devenise atat de fericit incat toti vulturii se preschimbasera in porumbei si-si luasera zborul, ciripind prin copaci la soare. Ochii i se preschimbara intr-un desert infinit, pierdusera lucirea proaspata de alta data, acum licareau multumiti si odihniti, fara vreun izvor care sa-i hraneasca. Vederea i se impaienjenise si trebuia cu orice pret sa planga din nou daca vroia sa nu orbeasca de tot. Ingenunche in radacinile sale si se gandi, insa cu teama ca mlastina fericita sa nu-l auda si sa-i zadarniceasca planurile.