Amalgam

Timpul nu vindeca, nu iarta, ci doar incetoseaza vederea, ca o ninsoare pe timp de vara. Nici un continent nu ramane neravasit de furtuna. Se produc revolutii, dincolo a nins mai mult, dincoace mai putin si fiecare se cearta pe un fulg de nea. Poate vine iarna si nu se mai topeste, spun toti. De aceea se trag de haine, construiesc baricade, ziduri, nedandu-si seama ca timpul le transforma in insule. Chiar daca trece furtuna, ei plutesc in deriva si nu vad de unde au plecat. Tipa unii la altii, dar nu se aude nimic, decat un zumzet de aripi de musca. Isi agita batistele de la departare, steagurile flutura, se arunca lanturi neputincioase incercand sa se prinda insulele intre ele. Dar valurile le poarta mai departe hotarate, incat nu-si mai amintesc daca au fost un continent odata sau era doar iluzie.

Inspiratie

"Wo kämen wir hin,

wenn alle sagten,

wo kämen wir hin,

und niemand ginge,

um einmal zu schauen,

wohin man käme,

wenn man ginge." (Kurt Marti )

Minti!

Statea pe scaun, sprijinindu-si mainile de aer fara vlaga. Era ora 5, era timpul sa se intalneasca cu prietenii sai, dar nu putea sa-si alunge sentimentul de lene care-l cuprinsese ca o tumoare ce creste inauntrul lui fericita. Tusi, stranuta, alunga neputinta batand din maini, parca vrand sa se descotoroseasca de o musca, se parfuma si-si pieptana bretonul. Se simtea inutil. Era inutil. Pentru ce? apoi isi incheia vesta, netezindu-i cutele. Geamul ii parea murdar si se rusina stiind ca prietenii lui vor observa, dar nu vor spune nimic pentru a nu-l rani, dar vor sti, isi vor da seama de incapacitatea lui de a se impotrivi vointei sale de a sta si atunci nu se vor mai increde in el niciodata. Era prea tarziu, 5 si 5, nu mai avea cand sa il stearga, asa ca trase draperia, oricum se lasa seara in curand. Privi nostalgic ultimele raze de soare portocalii-rosiatice, apoi le acoperi cu draperia verde. Mai bine! chiar daca colturile putin indoite ieseau in evidenta, macar nu erau murdare.

Tresari, cartile zaceau aruncate haotic in pat, iar agenda intoarsa pe birou. Energic, le facu teanc si le indesa intr-un sertar. "Ei nu trebuie sa ma judece pentru ceea ce fac, trebuie sa ma stie asa cum nu sunt sau poate cum am devenit pentru ei: usuratic." scoase batista si-si tampona fruntea, apoi e uita in stanga si in dreapta nestiind ce sa faca. 5 si 10, "inca 5 minute si voi intarzia. Nu, nu trebuie. Un om nu trebuie sa ramana singur niciodata. Omul este o fiinta sociala, asa spunea aa... la dracu' iar uit! Ce folos? Ce folos atatea carti, daca uit?" deschise sertarul iar, vrand sa ia cartile, dar se opri. Nu le putea arunca.

Pe tava pe care o gasise in bucatarie, aranja patru cesti pline de cafea, iar pe o farfurie construi un turn din biscuiti ciocolatii, servetelele se transformau in mainile sale in lebede, delfini, norisori.

Tremurand, isi cauta o cravata care sa se asorteze cu camasa lui bleu si costumul gri deschis. Evrika! 5 si 15. "Iar, iar ma judeca, iar." Isi tampona din nou fruntea cu batista si se parfuma. Isi aminti, isi trase o palma peste fata, repezindu-se la geam, agita evantaie in aer pentru a se aerisi mai repede.

Totul era pregatit. 5 si 20. "Am intarziat" se gandea deja la ce scuze sa invoce. Cu pasi mici si hotarati se indrepta spre dulap, apoi se intoarse emotionat si-si drese glasul, indreptandu-si nodul de la cravata, apoi se hotara si deschise usa dulapului. Purta in palma patru omuleti mici de lut, pictati in diferite culori. Un domn cu ochelari, chelie si pardesiu negru, un domn cu mustata, roscata si cu barba, o doamna cu bentita rosie si rochie larga menita sa-i ascunda burta, cea de-a doua doamna mica, slaba si albastra. Ii aseza pe birou, pe niste scaunele mici, langa tava cu cafele.

"Poftiti, dragilor, serviti! Bine ati venit din nou in casa mea! Ma scuzati de intarziere, dar ceasurile acestea imi creeaza confuzii deosebite. Ma scuzati!" se inclina, plecand umil capul. "Ce vreme frumoasa!" clatinara aprobator toti din cap, apoi doamna grasuta incepu sa vorbeasca cu domnul chel despre ultimele filme difuzate pe postul national de televiziune. Domnul cu mustata o tinea de mana pe doamna mica pretinzand ca stie sa prezica horoscopul numai uitandu-se in palma. Ii privea incantat, nu mai era singur, aceasta baie de umanitate il salva de la orice mizerie.

"Maine cred ca ploua. Ar fi mai bine daca ninge, dar nu avem noi norocul asta." cei patru continuau sa vorbeasca intre ei nestingheriti, razand.

Incepura sa joace carti, iar la diferite intervale de timp se striga ca o formula magica ce-i facea sa adune din ce in ce mai multe carti. Nu ar fi putut sa joace si el niciodata, nu era indeajuns de sincer sau de mincinos. Le urmarea doar mainile micute cum se agita si impart sau iau carti. Biscuitii se terminasera, iar farfuria era plina de firimituri. "Mai vreti? Mai am un pachet intreg, dragilor. " dar ei nu-i raspunsera prea prinsi de febrilitatea jocului. "Mai vreti?" intreba de data aceasta mai tare, mai puternic, cu o usoara iritare in glas.

"Mai vreti?" pumnii i se strangeau din ce in ce, iar cravata avea nevoie urgent sa fie desfacuta. Cartile se imparteau in continuare in ritm de . Le imprastie cartile plangand, apoi ii insfaca de par aruncandu-i la loc in dulap. "Mintiti cu totii, daa!"

Se prabusi pe scaun. Linistea lacrimilor sale il apasa pe umeri, avea un deja-vu, ceva era cunoscut in toata afacerea asta. Nu putea plange cu adevarat, ar fi fost prea comun. Deschise geamul, avea nevoie de aer. Se aseza din nou la birou si intinse lutul.

decembrie

Pic, pic, pic... Eu tremura zgribulit, tresarind la caderea fiecarei picaturi de apa.

Eu: -Incetati! Va rog, incetati! isi astupa timpanele cu mainile, care refuzau, ele vroiau sa fie numai palnii si astfel sunetul i se infigea mai tare ca un baros.

Eu: -Va rog, incetati! Incetati! Va ordon sa incetati! isi simtea intunericul ca pe o tumoare ce creste sufocandu-i arterele si venele. Pipaia in genunchi podeaua argiloasa si rece, oftand din cauza durerii in gat si a mirosului intepator de mucegai.

Eu: -Unde esti? Unde esti? usa se tranti rapid si furios, trimitand o rafala de vant catre Eu, o foaie se auzi cum se strecura fosnind timida. Se ghemui, tremurand mai tare, isi tara genunchii, incercand sa ajunga undeva. Argila se subtia din ce in ce lasand loc unei balti care parea sa-l inghita intentionat.

Eu: -Incetati! batea cu pumnii in podea, nervos, iar lacrimile i se scurgeau pe obraji calde, sarate. Scrasneli si scartaieli vuiau din toate partile precum un raliu de trabanturi. Inainta cu ochii destinsi, urmarind acelasi punct fix, un fir de apa ce se plimba in sus si-n jos hipnotizandu-l, stralucind.

Eu: -Unde esti? Unde esti? batea din nou cu pumnii in podea, oftand de durere, dar incalzindu-si mainile sangerande, iar tipetele se izbeau ca sabiile de pereti rabufinind ca o ploaie de bumerange in urechile sale. Nu ma lasa singur! se tanguia, scrijelind podeaua si desenand niste ochi deformati in noroi. E intuneric, prea intuneric... vocea i se stingea neputincioasa.

Zambi. Ajunse in sfarsit la perete si-l pipaia lacom ca pe o bucata pretioasa de aur. Era salvat. Porni spre pat, de-a lungul varului, aproape sarutandu-l de fericire.

Eu: -Vin! Ma astepti, da? Vin acum! intinse mana vrand sa se sprijine de tablia patului. Cazu in gol la loc pe podea, iar zambetul i se intipari amar pe fata.

Eu: -Ce-ai facut? Unde te-ai ascuns? Nu ma lasa singur! scancea, reusind sa stea din nou in genunchi.

Se tara, pipaind peretele, insa nu intalnea nimic, decat un gol care creste umed si rece. Pic! Pic! Pic! Suvitele de par se lipeau de fata ude si infricosate.

Eu: -Unde te-ai ascuns? ochii ii fugeau inspaimantati tipand, agasati de ultimele scartaieli, urmate de usa care se inchise si se deschise.

Pic! apa se scurgea pe fata inghetata, ghemuita in mucegai si var.

aiureli

Tunetele izbesc geamurile precum artificiile de inceput de an, lumina schiopateaza, tremurand, incercanata. Ciocaneli si tipete razbesc prin usa care se clatina.
Eu: -Ma sufoc intre nu stiu si nu pot, intre vreau si nu vreau, intre frig si cald. Prea multe sentimente si prea putine totodata, ca o boala contagioasa se intind si-mi mananca fiecare clipa de viata. Ma sufoc intre amintirile acestea care se strang in mine si ma denumesc, care au pus stapanire pe sufletul acesta. Eu sunt de fapt Ele, ireversibil si oricat ma chinui sa tai radacinile, cresc din ce in ce mai rosii, din ce in ce mai negre, ma zgarie cu unghiile lor carnoase, de huma.
NuEu: -S-a suspendat. Nu se mai poate trece. Zicea si la stirile de la ora 19, e plin de serpi sasaitori. Deschide geamul, s-a cam imbacsit atmosfera. (numara banii zambind si fumand, apoi se ineaca in tuse)
Eu: -Nu mai pot astepta. S-a dus tot. E sec, sec si usturator, beau dintr-o fantana goala, incerc sa resuscitez moartea, iar ei nici ca-i pasa.
NuEu: -Daca nu te grabesti, o sa se umple toata camera de fum.( tuseste, se ineaca, bea un pahar cu apa, se ridica de pe scaun, se intinde si apoi se aseaza la loc) Deschide geamul odata!
Eu: - Astept langa cele doua cani de pe marginea fantanei si nu stiu din care sa beau. Nu mai vad nimic, simturile mele sunt adormite, au imbatranit copilarind. Totul porneste de aici si de sus, de la biciurile acestea negre care se incolacesc deasupra mea.
NuEu: -N-au curaj. Zicea si la stirile de la ora 19, nimeni nu mai trece pe acolo. Ce prosti! Unii s-au dus si au ajuns pe partea cealalta doar zgariati. Pacat! Vor da piept cu furia oamenilor. (pune teancul de bani pe coltul mesei si da drumul la televizor). Dar deschide geamul ala, s-a lipit tot fumul de pereti!
Pocnituri, rapaieli, gloante metalice isi pipaie nesatule tinta, peretii ca niste petarde plesneau sub greutatea biciurilor. Bocanelile pasilor se intetesc, ca o armata pregatita sa dea buzna, sa sugrume.
Eu: -Astept. Oricum nu mai pot face nimic. Nu se mai aude nimic, nici clinchetul apei, nici sasaitul serpilor. Am ramas singuri, poate e mai bine, poate imi voi potoli setea in sfarsit.(ochii ii sclipesc privind la cele doua cani si la fantana)
NuEu da o palma mesei, nervos, se ridica, isi face loc prin perdeaua de fum si vrea sa deschida geamul. Se aseaza la loc si numara banii, ciocanelile si tipetele razbesc prin fum.

Ingerul si frica

Cand nu gasesti niciun motiv pentru a continua, mereu exista ingeri care te imping in directia pe care vrei sa o doresti. Sau asa pare. Exact cand intrebi: se merita? Pot? Trebuie? S-ar potrivi puterile mele? Cineva apare din neprevazut si iti spune clar si raspicat: DA! Vrei sa renunti? Dar realitatea iti da mereu ghionturi ca nu se poate. Si in definitive te bucuri, pentru ca te simti obligat sa faci ceea ce iti place si nu poti. De ce suntem propriile noastre piedici?

M-am saturat de frica ascutita si metalica pe care o port in mine, ca un ferastrau care taie, taie, taie, taie din mine in fiecare clipa si nu ma lasa niciodata sa fiu eu. Dar poate n-as mai fi eu cu adevarat daca n-as ascunde in suflet un soricel speriat de bombe, care explodeaza in jur, amenintari cu adevarat feroce. Insa frica e miraculoasa, este un mod prin care te poti elibera de propriul trup si de realitate. Se intampla cand vrei sa fugi atat de tare incat nu mai simti nimic in afara de libertatea sufletului, te detasezi, totul pare iluzoriu, nu mai poti sa auzi, sa vezi, sa te misti, iar visarea si zborul vin firesc. Se aseaza in talpi, ca niste mici furnici din iarba si totul devine atat de usor si simplu, mai simplu decat o respirare.

Ce ma inspira cand n-am timp sa scriu: G.K. Chesterton, "O filozofie personala"

"Editorul spunea despre o anume persoana: Va ajunge departe, crede in sine.
Imi amintesc ca, inaltandu-mi capul sa ascult ce spunea, privirea mi-a cazut pe un autobuz pe care scria: Hanwell ( renumita institutie pt tratarea afectiunilor psihice, fondata in Wessex, in sec XIX). I-am zis: Sa-ti spun oare unde se gasesc acei oameni care cred cel mai mult in ei insisi? Stiu unde sta steaua fixa a certitudinii si a succesului. Pot sa te indrum catre tronurile Supraoamenilor. Cei care cred cu adevarat in ei insisi se afla, cu totii, in azilurile de nebuni. A raspuns foarte prudent ca exista multi oameni care cred in ei insisi si, care nu se afla acolo. Da, exista, am replicat eu, iar dumneata esti omul care ar trebui sa-i cunoasca mai bine ca oricine. Poetul beat caruia n-ai vrut sa-i primesti o tragedie sumbra credea in sine. Daca te-ai lua dupa experienta ta de afaceri, iar nu dupa hidoasa dumitale filozofie individualista, ai sti ca a crede in tine insuti este un semn al ratarii dintre cele mai intalnite. Actorii care nu joaca bine cred in ei insisi, , la fel si rau-platnicii care nu-si achita datoriile. Increderea desavarsita in sine nu este numai un pacat, ci este o slabiciune.

Citadela (A. Saint- Exupery)

Am trecut prin fata pantofarului fara un picior, ocupat sa infrumuseteze cu filigrane de aur incaltarile de aur la care lucra, si-am inteles, desi nu mai avea voce, ca intona un cantec:
-Ce te face atat de fericit?
N-am mai ascultat raspunsul, stiind ca s-ar insela si mi-ar vorbi despre banii castigati sau despre masa care-l astepta sau despre odihna. Nestiind defel ca fericirea sa era de a se transfigura in incaltari de aur,
(...)
Nu astepta nimic de la omul ce munceste pentru propria viata si nu pentru vesnicia lui. Caci, atunci, fara folos ii vom invata arhitectura si regulile ei. Daca isi cladesc case pentru a trai in ele, la ce bun sa imprumute gandurile si trairile lor acestor case? Cerandu-le sa-si schimbe viata in ceva de pret, au dorit sa fie slujiti. Iar atunci cand dispar, nimic nu mai ramane.
(...)
Ei motaie in iluzia fericirii pe care o gasesc in bunurile pe care le poseda, dar fericirea nu e decat o caldura a actiunilor si multumirea creatiei. Cei ce nu transforma nimic din ei insisi si isi primesc hrana de la altii, cei care asculta poeme straine fara a-si scrie propriile poeme se bucura de oaza fara a-i da viata, aceia se leaga ei insisi de tarusii din staul, si, redusi la rolul de animale, sunt pregatiti pentru sclavie.

Partea 1

Statea pe banca si se uita in gol la tavanul alb, o lasa sa o cuprinda, sa o imbrace ca o haina sclipitoare pe care n-o poti refuza cu orice chip. Trebuia sa zica nu. “Nu”, simplu, ca un strop de apa pe care il inghiti cand ti-e sete, dar era inutil. Nici nu mai putea lupta contra ceva, se lasa posedata. Totul disparea ca o panza de paianjen ce se desira nelocuita sau cu un paianjen mult prea nesigur pentru a o apara. Sa se intoarca? “Lasa-ma in pace!”, ii spunea dand din maini parca alungand o musca, dar vietatea se intorcea si bazaia neincetat. “ Ce vrei?” reprimandu-si repede tipatul, deoarece isi dadea seama ca trecatorii s-ar putea uita ciudat. De cand ii pasa ei de trecatori? Toti astia care se enervau la cozi la brutarii si supermarketuri, toti cei care se ingrijorau de seceta, de ploaie si-si puteau pipai viata lor concreta si imbracata in portelanuri. In fond, ce erau ei mai mult decat niste paianjeni mai grasi si ata mai groasa, mai grea, ei reuseau sa faca aerul sa se indoaie. Probabil scriau doar ecuatii si aparea o casa, o masina, o nevasta, un copil. Dar unde mai era chinul de a le imagina? De a le simti ca pe niste muguri durerosi, ce stau sa se desfaca in orice clipa. Ei te pot inghiti de-a binelea, se gandi ea remarcand norii umezi si jucausi,

“Ce vrei?” plesni aripile mustei, dar se razgandi. De ce i-ar lua crucea? Sa si-o poarte pe aripi mai departe!

Ploaia n-o deranja deloc, ii placea sa se joace in balti, sa picteze zambete, culori, ce oricum dispareau intr-o clipa ca si cum n-ar fi fost. Se apuca de tample, o durea prea tare capul, parca dinadins vroia sa i-l umfle cu pompa. “Nu”, isi repeta in sine, dar nu putea sa deschida gura, ii era inclestata. Inchise ochii si-I deschise la loc. Totul parea in ordine, privi in stanga si atunci mrejele fricii o tintuisera de-a dreptul. Trebuia sa se adune, sa plece, sa tipe fugind, unul din Ei era acolo, langa ea! Iar ea nu putea sa faca nimic. Ii incolacea picioarele, unindu-i-le, facand din ea o sirena invisibila a bancii, in timp ce Acela, isi rascolea linistit sacosa si pufnind. Isi aprinse o tigara, iar fumul, rotocoale-rotocoale se indrepta amenintator spre ea. Deveneau adevarate hauri, menite sa o piarda inauntrul lor. Musca dintr-un mar verde, trosnind, acru, puternic, pielea I se facuse gaina, dar se feri a-I trimite Lui priviri ucigase. “Lasa-ma!” musca ii bazaia in urechi insistenta, susotindu-i. Se ridica brusc si fugi.

Fetele lor se derulau inexpresive si nemuncite, ei nu puteau gandi, ei nu vroiau sa gandeasca la inutilitatea reducerii pretului la chibrituri. Tusi, fara sa se opreasca fugea in continuare ca un detinut fara destinatie, fara tinta. Strazile erau lungi, oamenii foarte multi, iar ea se sufoca strecurandu-se printre ei. Ca o minge rostogolindu-se printre tepi, asa isi simtea inima, ghemotoc smotocit de atatea mate. La fiecare colt de cladire tresarea, transformandu-se intr-un caine gata de atac. Se retragea in ea insasi ca o rau un matca, dar matca nu mai era pe masura din cauza Dansei. Se impotmolise si ar fi vrut sa isi scoata hainele cu dintii, cu unghiile, numai sa poata respira .

Va trebui sa vorbeasca si gandul acesta o innebunea. Nu mai stia pe ce alearga, atarna in gol, in fiecare secunda vantul o purta ca pe un balon mai departe… departe… cat mai departe.

Multimea compacta se indrepta catre ea inarmata cu ziare, sepci, tricouri, curele, serviete, servetele, chibrituri, casete. I se intinse un scaun: “Sezi!” ii ordona, precum un descantec ce se repeta la nesfarsit innebunitor de puternic. Incerca sa reziste dar hora o ametea prea mult, se simtea ca un bumerang aruncat de la unul la altul. “Sezi! Sezi! Sezi!” Acum era momentul sa spuna silaba, acum, dar gura I se inclestase, iar ochii cautau carari ascunse. Se sufoca, nu se putea dezbraca de hainele corsetate, devenisera una cu pielea ei.

“Sezi, sezi cuminte!” in ceata cele doua halate albe isi suflecau zambitoare manecile si strangeau acele si seringele. In urma lor, usa scanci. Acum era un copil al fricii.

Neputinta

Omul cu toiegele se plimba ca de obicei pe marginea drumului. Era un drum nesfarsit care incepea in stanga casei sale si nimeni nu stia unde duce. Era prea mult pentru un om ca sa poate merge pe asemenea ruta obositoare, dogorea pamantul incat puteai sa-l auzi clocotind. El schiopata nebagand de seama soarele, copacii rari, praful care se ridica la fiecare bataie de vant. Aceste lucruri il incantau candva, dar acum nu, deoarece nu le putea vedea. Parca un nor i se puse pe ochi, iar el trebuia sa se chinuie sa-l dea la o parte. Se complacea, il acceptase ca pe un parazit si acum nu putea sa-l lase sa plece. Era al lui, norul lui, neputinta lui. La ce bun lupta? Oricum, si cu lupta si fara lupta tot mori, isi zicea el mandru. La ce bun? Mai bine sa mori odihnit, si-si continua mersul alene si egal.
De niciunde parea ca pluteste un scancet infundat, un scancet care se chinuia sa planga el insusi de greutatea durerii sale. Omul cu toiege se opri si adulmeca zgomotul, caci cu urechile degeaba ar incerca sa auda, erau duse si ele. (dar despre aceasta intr-un alt episod:) ). Apoi incepu sa pipaie in genunchi marginea drumului. Pierdere de timp, pufni in sine insusi, o cautare e intotdeauna inutila, mai ales cand nu stii ce cauti, niciodata nu poti afla daca ai nimerit bine. De data aceasta insa a avut noroc: gasi o fiinta ca un ghemotoc incurcata in niste fire ciudate si intepatoare. Ce sa fie? Se zbatea, mima fuga si o mima chiar foarte bine cu piciorusele subtiri si zvelte. Un alergator de performanta, zambi ironic, incercand sa descurce atele buclucase. Fiinta parea sa-si dea seama ca va fi ajutata si se opri, astepta.
Dar omul cu toiegele se opri si el. Gasi capatul atelor, putea sa le desfaca. La ce bun? N-ar invata nimic din incurcatura aceasta si ar continua sa alerge apoi nestigherita. La ce bun? Sa o ajute ar insemna sa se simta el mai bine, important, mai bun. S-ar simti om, iar el refuza cu orice chip acest statut. Pana la urma si la coada, e vina ei ca s-a incurcat, de ce ar salva-o? Si-ar face o idee total gresita: viata s-ar putea salva. Nu, inutil.
Pasi mai departe alene si egal, mirosind praful si scancetul ce se zbatea mai departe. Nici macar fuga nu-l putea obosi.

Citadela

Nu astepta nimic de la omul ce munceste pentru propria viata si nu pentru vesnicia lui (...), nu mai apreciaza desavarsirea, ci doar utilitatea si comoditatea.

Definitie 2

PRIETENÍE ~i f. 1) Sentiment, de obicei durabil, propriu relațiilor dintre prieteni; amiciție. 2) Legătură de colaborare bazată pe comunitatea de interese și de aspirații.
OGLÍNDĂ oglinzi f.1) Obiect constând dintr-o bucată de sticlă groasă, de forme diferite, amalgamată pe dos, având proprietatea de a reflecta lumina și de a forma astfel pe partea lucioasă imaginea obiectelor.2) fig. Ceea ce reflectă cu fidelitate ceva; imagine fidelă.
SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede.
FÚGĂ², fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului.

Prietenie= fuga de sine in propriul interior.

Trandafir albastru

Statea zgribulit intre atatia trandafiri rosii, spinii lor nici macar nu-l atingeau, treceau prin el ca printr-o tinta invizibila si imposibil de doborat.
-Intr-o zi o sa ajungem la soare.
-Si o sa-i intindem razele precum margele pe ata.
-De la blitz, de acolo vine lumina asta orbitoare.
-Cineva incearca sa ne fure amintirile.
-Nu, nu, cineva ne imprumuta viata.
-O poveste, da, o poveste de nescris.
-Sau care nu trebuie scrisa.
-Eu intotdeauna cant povesti.
-Ai si orga, nu?
-Cine nu are orga?
-Unde?
-Nu, e doar un copil scartaind!
-Deseneaza, ma!
-Nu se mai aude nimic. Hai sa mergem!
-Poate in urmatoare viata o sa avem picioare.
-Si daca o sa fim iar flori?
-M-am plictisit! dau toate ochii peste cap.
-Uite, ninge!
-Si daca se preface?

Samuel Beckett

muzica a indiferentei
inima timp aer foc nisip
al tacerii prabusite de iubiri
acopera-le vocile si fa astfel
incat sa nu ma mai aud
tacand

din volumul "Poezii urmate de Mizgalituri"



(fara vreo legatura cu, sau poate da,:)




Paul Klee-Mask of Fear.

Observatii

Ea este precum orice "ea" pe care o intalnesti ziua in amiaza mare, ea nu se poate descrie, ci traieste in case, pe strazi, in magazinele aglomerate, in biblioteci, in pub-uri pline de fum si bautura. Ea merge cu o lupa si un carucior dupa sine. Priveste lumea din jur cu foarte mare atentie, mereu gaseste ceva care sa iubeasca si sa urasca. Apoi, acel ceva trebuie pus intr-una din valizele din carucior. Cand nu incape, il preseaza cu pantoful pana devine doar amintirea unui trandafir cu spini sau fara. Caruciorul ei nu e niciodata plin, desi are o infinitate de valize care se deschid si se inchid mereu. Unele goale, de fapt majoritatea sunt goale, desi incearca sa le umple mereu, ele nu se mai termina si se maresc din ce in ce, gata sa o inghita. Dar ea e fericita, valizele ei nu sunt o povara, ci le accepta cu seninatate, ba chiar se bucura ca are o cruce de carat.
Ea este precum un greier, care iarna isi face pat si paturica din propriile sale pasiuni.

Introducere-continuare

Omul cu o mie de vulturi nu era asa de inspaimantator pe cat dorea el sa fie, avand o infatisare mai degraba blanda: urechile si ochii rotunjori precum cei ai ursuletilor de plus, un zambet perpetuu intiparit pe fata, de care vroia sa scape si pe care-l picta mereu stramb. Uneori se costuma intr-un clovn suparacios, imbufnat, cu nasul mereu vanat. Ii placea sa sperie astfel copiii, cel putin asa vroia sa creada el, caci lor li se facea imediat mila si-i ofereau prietenia lor.
Exact de aceasta fugea omul: de prietenie, de iubire, de fericire, de aceste lanturi care-i strangeau inima si-i tintuiau picioarele. Insa orice facea, se tineau scai de el precum lipitorile.
Omul cu o mie de vulturi calatorea mult, insa mai mult pe jos prin paduri, prin campie, prin sate, de aceea incaltarile sale i se tocisera de tot. Se opri la marginea unui sat saracacios, prapadit. Nicio suflare, parca era mort, numai focul din hornuri contura niste stafii indepartare. Miros de planset si moarte.
Infometat, omul isi trimise cate doi vulturi de pe fiecare mana pentru a fura din case. Astepta ascuns dupa un copac prada, planuind sa plece imediat. Vulturii au patruns ca vijeliile pe ferestre, au ciugulit tot ce era bun pentru omul nostru, pana cand au dat peste un obstacol neprevazut. Degeaba au strigat pe stapanul lor, caci s-au preschimbat in niste colivii reci si anoste. Aripa Arsa era singurul om care putea prinde pasari cu mana, dar omul nostru se pare ca nu stia despre el si cazuse in capcana.
-DACA vrei sa-ti mai vezi vulturasii, va trebui sa platesti un tribut. Nu e greu. Vei vedea. Trece repede, batu pe umar, speriindu-l.
Vulturii ceilalti incepusera a se caina si a se plange, creand o larma ingrozitoare. Omul le facu vant sa zboare, insa ei nu vroiau si pace. Il ciuguleau ranindu-l si infruptandu-se din sangele lui.
-Va trebui sa sapi cate trei gropi adanci in spatele fiecarei case din sat. Treaba usoara! Fii atent! gropi adanci pentru toate pacatele si pentru toti mortii casei respective. Prea miroase a duhuri rele prin sat. pleca fluierand, aruncandu-i lopata la picioare. Vulturii ciuguleau cu nesat si falfaiau razbunator in juru-i.

Introducere

Era el, omul cu o mie de vulturi pe fiecare mana, ce statea in centrul mlastinii, privind-o triumfator, crezand ca el este singurul care o cucerise. Inalt, ochii pareau a sorbi toate tristetile lumii si totusi acestea nu erau de ajuns pentru a le reda stralucirea de alta data. Era mlastina cea mai trista, mai intunecoasa, mai friguroasa, si totusi il primise in bratele ei. Omul cu o mie de vulturi era fericit, asa de fericit ca penele de vulturi se preschimbau in pene de porumbei albi si incepeau sa falfaie bucurosi in semn de dragoste. Mlastina se schimba incet- incet, mai luminoasa, mai calduroasa, mai zambareata. Pana cand, intr-o zi soarele lumina noroiul. O minune, nimic nu mai era la fel, noroiul nu mai fremata nelinistit, ci zambea precum un val al marii dulce in caldura diminetii. Omul cu o mie de vulturi nu mai vazuse asa ceva niciodata, razele ii gadilau chipul, se simtea satul, linistit, fara griji, chiar vesel. Nu-si mai putea misca picioarele, intrucat ele se legasera asa de mult de mlastina si nu mai erau ale lui. Forma cu mlastina un TOT, erau o Fiinta mare si fericita ce se incalzea la soare lenesa.
Omul cu o mie de vulturi se infurie foarte foarte tare. El isi dorise doar un refugiu rece si intunecos, iar acest refugiu devenea tot mai clar caminul lui. Asa ceva nu putea accepta. Trebuia cu orice pret sa-si pedepseasca fericirea pentru ca inflorea atat de nestingherita si-i rapea intunericul. Devenise atat de fericit incat toti vulturii se preschimbasera in porumbei si-si luasera zborul, ciripind prin copaci la soare. Ochii i se preschimbara intr-un desert infinit, pierdusera lucirea proaspata de alta data, acum licareau multumiti si odihniti, fara vreun izvor care sa-i hraneasca. Vederea i se impaienjenise si trebuia cu orice pret sa planga din nou daca vroia sa nu orbeasca de tot. Ingenunche in radacinile sale si se gandi, insa cu teama ca mlastina fericita sa nu-l auda si sa-i zadarniceasca planurile.